Proză de idei

Florea Lucaci, Sâmbăta albă, Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2018, 316 pag.

E un prilej de uimire ca, urmărind cum un filosof scrie proză, să constați că intenția lui de a face epică îi este trădată de impulsul de a lega idei. Oricît s-ar strădui să lase narațiunea să curgă liber, ea este sabotată de obiceiul tiranic de a profera argumente. Și cu cît se străduiește să scrie într-o limbă mai pestriță, cu atît expresia la care ajunge e din categoria prozei de idei. Florea Lucaci e victima elevată a propriei sale culturi filosofice, pe care o toarnă în pagină de-a dreptul, sub forma unor dialoguri fine, în cursul cărora personajele plutesc mirabil pe pojghița unor dileme a căror abstracțiune le preschimbă în stafii docte, măcinate de obsesia de a descîlci aporii pe care secole de filosofie nu au reușit să le dezlege.

Nici un personaj nu e făcut din carne și oase, pentru simplul fapt că nu are nevoie de așa ceva, de vreme ce fiecare e colportorul unor nedumeriri scolastice, pînă într-atît de subtile încît jumătate din cititori, copleșiți de puzderia de trimiteri la greci, medievali și moderni, vor abdica din lipsa de afinitate cu domeniul. A-l citi pe Florea Lucaci înseamnă să asiști la o narațiune în care intriga, care constă într-o enigmă a cărei cheie o afli abia în final, este acoperită de pînza controverselor rafinate. Personajele nu trăiesc, ci duc polemici, nu respiră, ci discută controverse, nu iubesc, ci se mistuie pe altarul dilemelor. Sunt niște posedați urmărind spectrul unor chichițe teologice. Un aer de seminar cult străbate cartea, fiecare personaj fiind un orator care ține pledoarii în marginea unor inadvertențe dogmatice.

Dar să încep cu povestea în sine, ale cărei fire se încîlcesc pe măsură ce înaintezi în albia seminarului cu aparențe de roman. Un manuscris din secolul al VI-lea, conținînd o suită de interpretări privitoare la doctrina lui Origen despre cea de-a treia ispitire a lui Hristos (cea în care diavolul îl momește oferindu-i puterea asupra lumii de aici), trece din mînă în mînă, fiecare copist scrijelind meditații de ordin doctrinar. Treptat pergamentul, prin ștergeri și adăugiri repetate, devine întruchiparea pură a noțiunii de palimpsest, dar un palimpsest al cărei idei, legate de puterea spiritului, ajung să se oglindească în destinul celor care pun mîna pe el. Ultimul care face notițe pe el este un diacon grec din secolul al XII-lea, Zaris Theon, care însoțește un grup de luptători români (vlahi) care se întorc din cruciada la care luaseră parte. Grecul se așează în pădurea (Măgura Bisericuței) de deasupra satului de români, și întrucît oficiază ritualul creștin, sătenii merg la el ca la un popă înzestrat cu har. Prin contaminare onomastică, numele lui Zaris Theon va trece asupra satului, care va ajunge să se cheme Zaris-thea, adică, mai neaoș, Zariștea. Murind, grecul va fi îngropat în pădurea de deasupra satului, alături de un cufăr de manuscrise printre care se află și pergamentul cu pricina.

În secolul al XX-lea, arheologul Sorin Lămureanu și profesorul de filosofie Lucian Scînteie, originari din Zariștea, descoperă pergamentul grecului, din ale cărui însemnări reușesc să reconstituie firul peripețiilor în mijlocul cărora s-a aflat. În felul acesta, palimpsestul capătă virtuți modelatoare: nu e doar un martor pasiv al unor evenimente trecute, ci devine chiar protagonistul unei polemici teologice de maximă importanță, din cauza căreia Origen fusese socotit eretic. Mai mult, palimpsestul începe să înrîurească viața celor doi prieteni, căci lui Lucian Scînteie îi inspiră gîndul de a scrie la rîndul lui un manuscris, în paginile căruia va povesti drama tatălui său, Lazăr Scînteie, caporal luptînd la Stalingrad și căzînd prizonier, pentru a se întoarce într-un tîrziu acasă, dar nu mai înainte de a-și lua porția de iad din lagărele rusești.

Pentru cititor, momentul de stupoare vine odată cu ultimele pagini, unde autorul anexează poza tatălui său, Florian Lucaci, alături de un certificat militar care atestă anii de jertfă în slujba patriei în perioada interbelică. Nu lipsește copia medaliei „Bărbăție și credință“, pe care regele Mihai i-a decernat-o înainte de bătălia de la Stalingrad. La început nu înțelegi despre ce e vorba, apoi, întorcîndu-te pe firul narațiunii, te lămurești. Lucian Scînteie este alter ego-ul autorului, cheie care deschide seria echivalențelor: Lucian Scînteie = Florea Lucaci și Lazăr Scînteie = Florian Lucaci. Fiul descrie tragedia tatălui folosindu-se de nume fictive, romanul începînd cu moartea lui Lazăr Scînteie și încheindu-se cu poza lui Florian Lucaci.

Restul stă în intersectarea prin alternanță a celor două fire narative: peripeția manuscrisului și tragedia tatălui din lagărele rusești. Ce e literatură în roman ține exclusiv de episoadele sinistre din bătălia Stalingradului, urmate de anii de prizonierat. Celălalt fir narativ, al aventurii palimpsestului trecînd din mînă în mînă, este o juxtapunere de dialoguri pe tema teologică a puterii în lume, cu acuza constantă că Biserica a încheiat pactul cu Diavolul, de vreme ce s-a preschimbat ea însăși într-un exponent al puterii în lume. Dialogurile, mostre de polemică doctă a cărei miză e strict teoretică, fără nici un efect estetic asupra romanului, au patru perechi de interlocutori. Mai întîi Iisus (Yeșua) se ceartă cu Diavolul (Sam), ștafeta polemicii e preluată de doi copiști din secolul al VI-lea, contemporani cu împăratul Iustinian, al cărui edict închisese școlile de filosofie greacă, urmează perechea Ianis Blahu și Zaris Theon, ale căror oase vor fi îngropate, cu pergament cu tot, în pădurea Zariștei, și în fine perechea Lucian Scînteie (alias Florea Lucaci) cu arheologul Sorin Lămureanu. Ca enigma să atingă apogeul, pergamentul va fi furat nu se știe de cine, drept care cei doi prieteni sunt anchetați de procuratură, dar fără nici un deznodămînt juridic.

După așa labirint de nume, simți nevoia să tragi aer în piept, făcînd bilanțul. Interlocutorii se ceartă doct, cu argumente fine, încercînd să lămurească teme sisifice: ruptura dintre învățătura grecească și cea creștină, preluarea gîndirii grecești în dogmele creștine, întruchiparea răului în lume sub forma Diavolului, relația dintre spirit și sabie, misterul diabolic al puterii lumești. Temele sunt întoarse pe toate fețele, iar argumentele aruncate în bătălie sunt de ordin academic (regresul la infinit, motivul celui de-al treilea om). Nu lipsesc Aristotel, Pindar, Ioan Gură de Aur, Wittgenstein sau Schopenhauer, ale căror idei țîșnesc în cursul discuțiilor, spre a pune în lumină o nuanță dorită de autor. În totul, un caleidoscop scrobit de gînditori al căror loc era mai degrabă într-o antologie de eseuri decît într-un roman în care eroii, în loc să trăiască și să respire, se duelează cu argumente scolastice. Fără pic de ironie, personajul pregnant, a cărui apariție ți se întipărește în memorie, e Colțan, cîinele lui Lazăr Scînteie, care urlă sfîșietor la moartea stăpînului. Restul sunt fantome livide îngînînd apoftegme adînci.

Atmosfera aceasta de seminar filosofic, chiar dacă ridică viziunea cărții la treapta unei meditații subțiri, îi fură romanului tensiunea întîmplărilor. Autorul scrie seren, fără convulsii pătimașe, și asta fiindcă își privește personajele ca pe niște colportori de idei reci, dar nu ca pe niște ființe clocind emoții. Totul curge lin, fără durere, într-un alai de întîmplări al căror rost nu e de a-l transpune pe cititor în vîrtejuri de dramă, ci doar de a-l cupla la o suită de controverse canonice. Tocmai de aceea personajele nu au chip, precum niște fantoșe care deschid gura spre a rosti scolii încărcate de patina înțelepciunii. Fiecare ar putea să scrie o Parerga et paralipomena, pînă într-atît de intens le vîjîie capul de contradicții, întîmpinări și respingeri. Că așa ceva nu se întîmplă în viață, ci doar în paginile Sâmbetei albe ține de calapodul pedagogic al autorului, care coordonează doctorate la Universitatea de Vest din Timișoara. Dacă i-aș cere să descrie un cîmp de stînjenei, ar umple pagina cu considerații diafane despre cît de fragilă e trestia gînditoare numită om, a cărei asemănare cu soarta efemeră a stînjeneilor i-ar fi prilej de perorație pe seama stigmatului caduc al existenței, așa cum reiese din cărțile Părinților Bisericii. Morala e una singură: Florea Lucaci scrie proză de idei, numai că aceasta nu e literatură, ci eseistică convențională.