Istoria arată adesea ca un teatru al deșertăciunilor, al vanităților și erorilor, dar și ca un câmp al surprizelor, al marilor supraviețuitori, prin care voința de adevăr sau de păstrare a memoriei poate învinge absurdul sau uitarea. În istoriografia ultimei jumătăți de veac s-au făcut eforturi apreciabile pentru a consolida varii moduri de a scrie istoria diferit față de tiparele tradiționale. Înglobând diferite metode de a recupera golurile marii istorii, intră aici și genealogiile, poveștile unor familii care traversează epocile și care, în funcție de importanța vlăstarelor dobândite, pot fi notabile sau oricât de discrete. În oricare din cazuri, ele aduc o formă de istorie complementară, dar și de literatură compensatorie, axată desigur pe document și, în orice caz, seducătoare pentru cititori. Iar formele ei de a contribui la cunoaștere nu contenesc, pe de altă parte, să fie lăudate: căci intră aici și politicul, și mentalitățile; iar, ca „efect de real“, chiar proza obișnuită a unor oameni pe care dintotdeauna istoria ni-i face mai apropiați atunci când îi prezintă ca pe un personaj de roman.
Destinele familiei Notaras s-au scris în spațiul Mediteranei orientale, precizat și în subtitlul ediției originale a cărții unuia dintre descendenții actuali ai ramurii românești, profesorul de istorie Paltin Nottara. Cu studii de istorie, arheologie și istoria artei la București și la Strassbourg, după o carieră universitară continuată în lumea presei și a audiovizualului, urmașul actorului C. I. Nottara a publicat în 2014, în Franța, o istorie documentată a avatarurilor familiei sale pe durata a opt secole. Patru ani mai târziu, lucrarea a fost tradusă și publicată și în românește, într-o ediție revizuită. Ea interesează în mod explicit spațiul românesc nu numai pentru că semnatarul este născut în România, ci mai ales pentru că istoria pe care o reconstituie include, începând cu secolul al XVIII-lea, o ramură românească a familiei, care a dat în cultura noastră (sau cu ecouri către aceasta) doi patriarhi, aristocrație româno-grecească de epocă fanariotă, dar și importanți intelectuali și artiști ai lumii românești moderne: medicul Alexandru Notaras, marele actor C.I. Nottara, muzicianul C.C. Nottara, pianist, compozitor și dirijor.
Dar dacă autorul a acordat către final o atenție specială episodului românesc – urmare a unei istorii mai noi, totuși demnă de toată atenția –, secolele cele mai tulburi traversate de familia Notaras sunt, ca într-o adevărată tragedie a măririi și decăderii, veacurile XIV-XV, când poate cel mai important dintre strămoși, Loukas Notaras, ajunge cancelar („mare-duce“) al Imperiului Bizantin sub ultimii Paleologi și, ca urmare a poziției sale de al doilea om în stat, este decapitat de sultanul Mehmet II după căderea Constantinopolului, împreună cu doi fii. Această epocă oferă, de altfel, substanța predilectă a cărții și episoadele ei de intensă emoție, cu un tablou minuțios al ultimelor zile ale capitalei bizantine, trăite prin ochii acestei familii.
***
Nu știm dacă autorul cărții l-a considerat pe Loukas Notaras cel mai important strămoș din linia sa genealogică. Importanța lui poate fi egalată și chiar, după alte criterii, întrecută de cea a unui strămoș canonizat, sfântul Gherasim, protectorul insulei Cefalonia, sau de cea a doi patriarhi, între care unul de Ierusalim. Totuși, Loukas Notaras constituie în mod particular un soi de pivot dramatic al întregii cărți, o figură care, din cauza implicării politice și a istoriei trăite, a pătruns inclusiv în multe documente din epocă și ulterioare acesteia, ca și în romane istorice unde i s-au atribuit replici, intenții, acte de oportunism și chiar de trădare pe care urmașul său le deconstruiește acum cu răbdare.
Cartea familiei Notaras abundă în documentare istorică de bună calitate, cu multe surse primare, dar și cu opinii istorice bine cântărite, menite să trieze sursele și să judece atent contextele, probabilitățile, alianțele conjuncturale și rostul acestora. Lui Loukas Notaras, de exemplu, i s-a pus în gură – gândită sau doar însușită de el – celebra afirmație bizantină, anterioară anului 1453, că e preferabil turbanul turcesc tiarei papale. Însă efortul istoric de a lumina ultimele decenii ale Bizanțului înainte de căderea sub turci, ca și destinul ultimilor Paleologi, se axează mai ales pe înțelegerea firelor istorice și politice care au condus pas cu pas către această incalculabilă tragedie: ele nu sunt independente de ambițiile politice apusene sau de încăpățânările dogmatismului ortodox integrist, totuși, contrar multor rescrieri și judecăți occidentale ulterioare, care au preferat să evidențieze adesea vina „schismaticilor“ răsăriteni pentru căderea sub turci sau sentimentele lor nefrățești față de creștinii apuseni, realitatea se prezintă mult mai nuanțat.
Paltin Nottara nu neagă, de exemplu, că strămoșul său Loukas Notaras ar fi putut rosti la un moment dat cuvintele mai sus invocate; însă reconstituirea detaliată a sentimentelor sale în acele decenii, marcate de cele două călătorii în Apus ale lui Ioan VIII Paleologul (nevoit să caute ajutor), ca și de conciliile de la Basel și Ferrara-Florența din 1438-1439, în care cele două Biserici s-au reunificat formal, evidențiază starea de vlăguire a unui imperiu tot mai slăbit, mai împuținat și mai subminat de corupție, lovit cu duritate de apuseni în 1204 (în cea de-a patra Cruciadă) și dotat la acel moment cu un armament tot mai depășit. În fapt, în ciuda acuzațiilor occidentale că Bizanțul nu respecta deciziile din 1439 de la Florența, ultimele liturghii din Catedrala Sfânta Sofia înaintea căderii au fost unioniste; Loukas Notaras evoluase el însuși în chip decis, în decurs de cincisprezece ani, către partida prounionistă, iar dorința de a salva pentru creștinătate acea ultimă enclavă răsăriteană a vechiului Imperiu Roman a fost mai puternică decât oricând în acel ultim deceniu, fiind resimțită mai ales la nivelul politic de vârf, unde și conștientizarea problemelor atingea punctul maxim.
La rândul lor, venețienii și genovezii din coloniile italiene ale Constantinopolului au luptat până la ultima suflare alături de greci în fatidica zi de 29 mai 1453, simțindu-se la fel de abandonați ca și grecii de frații lor italieni din Lagună. Johannes Grant, scoțian sau german, specialist în tuneluri, a identificat și surpat nenumărate șanțuri subterane prin care turcii încercau să pătrundă în cetate săpând pe sub zidurile fortificațiilor. Cetatea a refuzat de două ori capitularea, iar trupul împăratului, niciodată găsit, s-a amestecat probabil printre cadavrele mutilate ale combatanților de rând, pentru că, spun istoricii, nu a dorit să cadă prizonier și s-ar fi dezbrăcat de hainele imperiale pentru a muri anonim.
Când vestea căderii Romaniei sub turci a ajuns în marile orașe ale Europei, reacția a fost de stupoare. În Senatul venețian s-a lăsat preț de mai multe minute „o liniște grea“ (p. 229). Avea să mai treacă puțin timp până când ipocrizia să prindă iar glas, dar senzația pe care au trăit-o în acel moment destui apuseni, real îngrijorați de expansiunea otomană, a fost aceea de spaimă în fața unor urmări incontrolabile. Cuvintele unui cronicar polonez din epocă, Jan Dlugosz, aveau să exprime cu cea mai deplină sinceritate și bilanțul spiritual al acestui război: „Pieirea Constantinopolului, atât de funestă, dar previzibilă, a constituit o mare victorie pentru turci, dar și sfârșitul Greciei și o dezonoare pentru catolici. Astfel, credința catolică a fost atacată, religia [creștină] redusă la tăcere, numele lui Cristos insultat și murdărit. Dintre cei doi ochi ai creștinătății, unul este orb; dintre cele două mâini ale sale, una a fost tăiată“ (p. 196). Povestea familiei Notaras, începută în secolul XIII în insula Monemvasia, a continuat și după 1453, dar ea nu va mai atinge niciodată nivelul de dramatism al veacului al XV-lea, cu care avea să se încheie de fapt un tip de civilizație.
Intrați în diaspora greacă, urmașii lui Loukas Notaras și-au canalizat energiile în varii direcții spirituale și intelectuale, inclusiv în Principatele Române, un spațiu atrăgător, ceva mai departe de turci și, multă vreme, în epoca fanariotă, cu o puternică diaspora grecească. Un teatru, o colecție de manuscrise și obiecte de artă, câteva donații importante, busturi și nume inscripționate pe plăci comemorative mai atestă încă în Bucureștiul actual istoria acestei familii.