Știați că faimosul Telemac al lui Fénelon a fost tradus și tipărit în Ardeal, oricît ar părea de curios, de însuși Petru Maior? Știați că împiedicatul și pedestrul Al. Beldiman traducea la noi în plină Eterie, la 1821, prima proză romantică bazată pe ficțiunea „jurnalului găsit”? Sau că „Daniil cel trist și mic”, adică Daniil Scavinschi, este în realitate un cu totul alt fel de poet decât cel descris de istoria noastră literară? Citit până acum doar fragmentar, prin versuri reproduse de Negruzzi sau de Aron Pumnul, el se transformă în poetul real numai după parcurgerea manuscrisului său olograf, mult mai amplu. Știați apoi că faimoasa Însemnare a călătoriei mele (1826) a lui Dinicu Golescu a rămas decenii la rând un soi de carte secretă, fiind tipărită normal la peste o jumătate de veac de când a fost scrisă?
Astea și foarte multe altele le puteți afla din ingenioasa carte pe care Mircea Anghelescu a publicat-o de curând: O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă (Tracus Arte, 2019). Titlul poate induce în eroare: avem în realitate o suită de studii despre autorii de la finele secolului al XVIII-lea și până la 1830, un colligatum (cum îi place autorului să spună) documental și estetic, în care erudiția își dă mâna cu anecdota istorică.
O parte dintre descoperirile prezentate aici fuseseră semnalate și în cărțile mai vechi ale lui Mircea Anghelescu, de la Preromantismul românesc (1971) până la recenta Lâna de aur (2015). Cele mai spectaculoase corijări și adnotări de istorie literară apar aici ordonate pe genuri și cronologic (poezie, proză morală și istorică, însemnări de călătorie, teatru). Istoria literară descinde în aceste studii din istoria socială și politică. O asemenea abordare a lipsit până acum la noi, dacă facem abstracție de câteva tentative mai degrabă primitive executate în ultima jumătate de secol și încheiate cu rezultate modeste. Cu această carte a lui Mircea Anghelescu intrăm într-o ordine inedită.
Față de istoria literară curentă, cea practicată de Mircea Anghelescu privilegiază manuscrisul, edițiile rare și cartea ca obiect: el aparține familiei de spirite reprezentate de Nicolae Cartojan, Demosthene Russo ori N.A.Ursu. Spre deosebire însă de acești bibliografi mai degrabă opaci la estetic, autorul cărții de față posedă atât doza de umor, indispensabilă când te ocupi de sub-literatură, cât și conștiința mereu vie a valorii estetice. La toate textele uitate, pierdute ori anodine aduse în discuție se măsoară extrem de exact valoarea literară, fără concesii, oricât ar fi de simpatic respectivul scriitor.
Cantitatea de manuscrise examinate direct este impresionantă. Rezultatul imediat – reconfigurarea completă a unor personaje importante, pe care istoria literară le va privi de acum încolo altfel. Dacă operele lui Ienăchiță Văcărescu, Alecu Văcărescu ori Samuil Micu se află aici substanțial completate, există autori care abia în paginile Istoriei descriptive… își dobândesc profilul real: Ioan Cantacuzino, Daniil Scavinschi, Ioan Pralea, Gherasim Putneanul ori Chezarie din Râmnic sunt exemplele cele mai frapante. Oricărui posibil contraargument pe care l-ar avansa viziunea tradițională asupra lor, interpretarea de față îi opune un atú major – parcurgerea atentă de către exeget a manuscriselor olografe, recitite sau citite uneori pentru prima oară cu atenție.
Prezenta Istorie… se parcurge cu interes mereu sporit și chiar cu pasiune. În ceea ce mă privește, trebuie să spun, însă, că proiectul unei istorii literare care să trateze evenimentele politico-sociale drept fundal obligatoriu pentru literatură mi se pare discutabil din capul locului. A deduce literatura „din istoria politică și socială” (p. 9), cum spune autorul, mi s-a părut întotdeauna o operațiune hazardată. În oricare literatură din oricare perioadă a istoriei, o serie literară a descins din altă serie literară precedentă – și asta la infinit. Literatura adevărată vine tot din literatură, nu din ipotetice condiții sociale sau din lupte politice; de altfel, Mircea Anghelescu însuși certifică această teză prin zeci de exemple din cartea de față. Restul e anecdotă.
Literatura rămâne una și multiplu divizibilă, dar una singură: prin divizare, nici un fragment al ei nu-și pierde substanța ontologică proprie.
Așa stând lucrurile, mi se pare întotdeauna reconfortant să întîlnesc opinii contrare acesteia, pentru că a le combate devine astfel cea mai plăcută sarcină.