Feminitatea, ochiul și deochiul filosofului. Câteva teste grilă

Mutatis mutandis, cartea lui Sorin Lavric, Decoct de femeie (Ideea Europeană, București, 2019), mi-a adus în minte una celebră precum și genialoidul său autor, și anume Sex și caracter a lui Otto Weininger. Asemănarea nu este una de metodă, ci una de intenție, aceea de a lua măsura inefabilului, incomensurabilului, cu sintagma atât de demonetizată a „eternului feminin“, trasând inginerește raporturi judicioase între sexe. Sorin Lavric intenționează să facă, așa cum o repetă, filosofia femeii și nu apologia femeii, mai precis o fenomenologie a femininului pe care o fixează într-o tipologie constituită din șase tipuri, mulier abscondita, mulier ludica, mulier rixosa, mulier domina, mulier fornicata, mulier placida. Și aici vine surpriza, demersul filosofic este ilustrat în cheie personală, de șase iubite, pe numele lor Delia, Otilia, Carmen, Maria, Irina, Diana, – dacă numele sunt reale! – care „nu sunt exemple, ci figuri exponențiale, a căror rasă s-a desprins din plebea numeroasă a fatuității calide“. Tocmai intenția de a face filosofie dintr-o perspectivă a experienței directe, asumând eșecul în iubire sau neîmplinirea erotică ca ecart lucid, face demersul său diferit de pildă de cel al unui Octavio Paz din Dubla flacără. Dragoste și erotism, sau de cel al lui Ortega y Gasset, cu Studii despre iubire. Altfel spus, Sorin Lavric izolează subiectul feminin de îndrăgostire, adică de encomion și apologie, îl „dezvrăjește“, cumva îl izolează de tot ceea ce este investitură erotică, iluzie, aluzie, confuzie, ambiguitate. Tot la capitolul premise se mai află câteva postulate care orientează privirea neîndrăgostită și anume: 1. Lipsa dragostei oferă șansa realizării unui act spiritual („orice faptă al cărui ecou nu se epuizează în rezultatul lui“/ „orice gest a cărui finalitate nu coincide cu scopul în vederea căruia a fost făcut“ – de ce dragostea nu ar oferi, la rândul ei, o astfel de ocazie, rămâne pentru mine un mister; 2. Femeia este o suprafață reflectorizantă, fără profunzime spirituală, receptacol sau catalizator, în care se oglidește, în cel mai bun caz, spiritul bărbatului; 3. Farmecul femeii e „scos“ în afară, reprezintă un extraneu, o reproiectare, un reflex al intelectului bărbatului „care o gândește“. Nu îmi pot reține un amuzament cordial la ideea că pentru ultimele două teze autorul ar fi „jupuit de viu“ într-o universitate anglo-americană. Cum spuneam, fenomenolog serios, Sorin Lavric nu apelează la literatură, muzică sau istorie unde există Otilii (Călinescu), Irine (Holban), Diane (Dumas), Marii (Radu Tudoran), o Carmen (Bizet) și cu siguranță și o Delie. Autorul introduce femininul într-o foarte densă rețea conceptuală, aș spune chiar o grilă, chirurgical procustiană, într-un demers ordonator, sistematizant, rațiocinant, asociind subtile calificări cu nu mai puțin concise descalificări. Intenția este de a (cu)prinde feminitatea, termenul ca atare nu este folosit, femeiescul, esența lui, în această grilă ca simbol sau „catalog de simboluri feminine“, evidențiind principiul activ al fiecărui tip în parte. Acesta ar fi și singurul mod „în care filosofia poate bate literatura“, o miză nu mai puțin importantă a cărții. Termenii preluați în cea mai mare parte din latină relevă dincolo de pedanteria scolastică a filosofului temeinic școlit și o viziune coborâtă într-un fel de stoicism care asigură imunitate erotică tocmai prin familiarizarea cu feminitatea și efectele ei sinestezice. Avem o anestezie prin inductiv, deductiv și reductiv a tot ceea ce constituie inclasabilul, versatilul, inefabilul feminin în acțiunea sa instinctivă, seductivă. Tot acest noian noțional, ne comunică autorul, este menit să compenseze o lacună, „lipsa de miez“, de axialitate a femeii. În orice caz, terminologia face parte din jocul intelectual propus de Lavric, intenția este de a identifica o „formulă“, „o schemă“, – sunt nu mai puțin de zece –, aș spune un algoritm de descifrare a femininului indiferent de ipostazele sale. Femeia e desemnată ca nimfă/muză, bărbatul ca satir/silen, mitologia și tipologia fac casă bună. Voi transcrie aici cele zece scheme cu precizarea că spațiul redus al unei cronici nu permite discutarea fiecăreia în parte: 1.gestus-motus-actus 2. timbru-ferment-pigment 3. etuvă-diapazon-incubație-elucubrație 4. tectonica-peristaltica-balistica 5. ce-ți inspiră o femeie? – ce îți sugerează ea?- la ce te duce cu gândul? – ce îți insuflă? 6. decor- aderență – val piroclastic 7. în principiu – în fapt – în fond 8. fanere-ceremonie-solipsism 9. delegare-mandatare-transmitere 10. badinerie-tachinerie-parigorie. Cele zece scheme sunt articulate la o unitate mistică, „adică pragul ideal la care pot ajunge, în cursul unui cuplu, un bărbat și o femeie.“, se înțelege, ca moment privilegiat, pasager și efemer. Numai că, în opinia lui Sorin Lavric, aspirației unitive ca expresie a femininului i se opune spiritul analitic al masculinului, idealului liric al unității, prozaicul speculativului disociativ. Deși a asumat rolul de fenomenolog, Sorin Lavric gustă și puțină metafizică atunci când se referă la moartea sufletului feminin a cărei examinare postmortem, docimazia sufletului, recuperează etapele unei involuții în trei pași: blazare, cavitație și resemnare. Etapa aspirațională, singura luminoasă, se consumă adesea prin întâlnirea cu autorul cărții, după care nimfa decade inexorabil. Punctului docimazic, împrejurarea care a declanșat prăbușirea, îi corespunde un opus, punctum saliens (punctul săltător) ca punct de inflexiune care conduce prin dezechilibru la înălțarea femeii către unitatea mistică. Mi s-a părut semnificativ, gest fondator nu atât descalificarea eroticului care constituie o expresie privilegiată a feminității, în favoarea unei „mistici a feminității“, cât o subordonare a sa.

În ceea ce privește studiile de caz, Sorin Lavric lucrează în beneficiul literaturii, atunci când crede că o face în favoarea filosofiei, pentru că modalitatea prin care reface contexte, configurând retrospective în spiritul doctrinei faptului ilustrativ, adică intenționat obiectivate, include și un element impur, emoția. Ceea ce filosoful numește un act spiritual este rezultanta unei emoții, generate de o situație insolită, de perspectiva unui eșec, de fragilitatea unui moment, de o incongruență, de imprevizibil. Situarea în inefabil, adică în inexplicabil constituie ceea ce ține de farmecul unei femei. E interesant că spiritualul nu se subordonează logicii curente, cade alături de rațional, de traiectoria calculată a unei intenții, invalidează orice determinism, produce o ruptură de nivel în care nu mai funcționează niciun algoritm. Mi se pare discutabil că autorul socotește femeia doar un vehicul pasager al acestor stări, un suport și nimic mai mult, eliminând orice raport de reciprocitate. Minuția analitică, inteligența speculativă mobilizată produce, conduce la un rest, la un precipitat literar. Portretele sunt de o expresivitate remarcabilă, în fapt, doar în câteva împrejurări, în romanele lui Milan Kundera sau ale lui Bernard Schlink, de pildă, am citit o mai atentă observare a feminității, deși situațiile se potrivesc la fel de bine unor romane ale lui Michel Houellebecq. Sorin Lavric intenționează o vivisecție, dar creează personaje literare din fostele sale iubite, și mici love story-uri defectuoase, situații în care vântul ironiei bate și invers, dinspre o feminitate recalculată deși dă cu rest, și refuză rotunjirea prin lipsă, căci despre adaos nu poate fi vorba spre o masculinitate adesea autosuficientă, regală, dar nu mai puțin vulnerabilă și îndrăznesc să spun, sensibilă. Feminitatea își ia revanșa împotriva filosofului, cu ajutorul lui, prin literatură, prin mythos-ul pe care-l pune în joc în ideea de a servi filosofiei, pe calapod platonic. Ceea ce se petrece, în ciuda jargonului rebarbativ, este o încercare de încarcerare a femininului, numai că forța dizlocată în acest sens, creează o partitură personală, o dimensiune biografică tocmai pe dinamitarea asumată a dimensiunii hagiografice și nu experiment în retortă. Analizele posedă un anumit palpit, o senzorialitate ricoșată, o sensibilitate care nu elimină acel vag pe care se străduiește să-l constrângă indiferent cât de mult încearcă autorul să păstreze distanța, să aplatizeze micile glisaje autoscopice, să își păstreze luciditatea și superioritatea în fața exemplarului studiat.

Este foarte ușor să descalifici cartea lui Sorin Lavric de pe pozițiile unei politici corecte. Este foarte ușor să te enervezi citind-o pentru tonul apodictic al unora dintre postulatele sale sau dimpotrivă să exulți. Dar cred că abătându-ți atenția de la ton, Decoct de femeie este una dintre cărțile care aruncă o privire încărcată de inteligență, malițioasă ce-i drept, dar nu mai puțin sensibilă, asupra feminității, și chiar atunci când încearcă să o constrângă îi relevă puterile pe care ea le pune în joc, unele care încep cu un tiv de rochie fluturând în vânt.