Teodor Flonta, român stabilit în Tasmania, își amintește…
Încerc cu greu să-mi aduc aminte cum eram eu pe vremea aceea, nu ce făceam și ce ziceam, ci cum eram. De un lucru sunt sigur: că după anchetarea mea de Securitate m-am schimbat foarte mult. Biografia mi-a fost fracturată și n-am mai putut niciodată să mă regăsesc întrutotul. Înainte, predominantă era în mine bucuria de a trăi, bucurie la care îi chemam și pe alții să participe, ca la o sărbătoare zilnică. După, am început să trăiesc încordat, știind că gesturile și cuvintele mele pot fi oricând înregistrate și interpretate. Mi-am pierdut minunata spontaneitate cu care avusesem norocul să mă nasc. (Foarte greu, în timp, după câteva zeci de ani, am început să mă simt din nou liber. Să fac băi de sinceritate și orgii de râs, dar cu o anumită exagerare, care dovedesc că sunt nefiresc, că îmi iau de fapt revanșa împotriva a ceea ce mi s-a întâmplat atunci).
Cel mai mult a contribuit la această schimbare în rău a vieții mele modul cum m-au tratat prietenii, colegii și chiar unii profesori după ce am fost stigmatizat în văzul lumii. Parcă pe fruntea mea scria, la propriu, „dușman al regimului“. Și chiar și cei care urau regimul cu mai multă fervoare decât mine, având pasiunea urii, s-au distanțat de mine ostentativ, ca să nu-și trădeze adevăratele sentimente. În general, cunoscuții mei erau supărați pe mine pentru că le creasem un disconfort. De ce nu mi-am văzut, dracului de treabă și am provocat o asemenea încurcătură? Din cauza ta – citeam în privirile lor dezaprobatoare și în muțenia lor – nu mai putem să râdem împreună, ca altădată, să discutăm nopți întregi despre literatură, să ne batem cu pernele, în dormitor, să cutreierăm anticariatele, să plecăm în grup la munte, cu autostopul etc.
Am avut o imensă surpriză acum, la bătrânețe, constatând că cineva a observat totuși, cu atenție, dar și cu obiectivitate, ca un privitor din afară, ce s-a întâmplat cu mine în facultate. Este vorba de un student de la Italiană, cu un an mai mare decât mine, Teodor Flonta, pe care n-am avut prilejul să-l cunosc în timpul facultății și de care aveam să aud abia peste cincizeci de ani.
Originar dintr-o familie de ardeleni harnici și cinstiți, lovită crunt și pe nedrept de regimul comunist, pe vremea când el avea doar câțiva ani,Teodor Flonta a cunoscut la rândul lui, ca adult, adversitatea oarbă a acestui regim, atunci când s-a căsătorit cu o italiancă și a fost tratat pentru alegerea lui ca un inamic public. După ce a îndeplinit formalități intenționat-absurde și a reușit, în sfârșit, să evadeze din țara-închisoare, s-a stabilit împreună cu soția lui în Italia. Apoi, în 1978, au început amândoi o nouă viață, mutându-se pe o insulă exotică, Tasmania, aflată la mare distanță de Europa, pe cealaltă parte a pământului (ca parte componentă a Australiei). Acolo, la încheierea unei demne cariere universitare, înconjurat de copii și nepoți, a scris două romane non-fiction, de o remarcabilă valoare literară și documentară: Un viitor luminos și Inele de hârtie. În primul povestește cum i-a fost arestat tatăl, într-o noapte a anului 1951, și tratat cu bestialitate ca pedeapsă pentru biata bunăstare pe care o asigurase printr-o muncă istovitoare familiei lui, iar în al doilea – prin ce labirint al ostilității a trebuit să treacă pentru a i se da voie să o ia de nevastă pe femeia pe care o iubea din toată inima, Ariella. (Am să revin la un moment dat asupra acestor două romane, în care autorul explică sintetic și expresiv, cu mijloace narative bine alese, cum s-a trăit la noi în timpul lui Dej și, respectiv, în timpul lui Ceaușescu.)
Întâmplător, aceste romane, scrise în engleză și traduse în română de prietenul de-o viață al autorului, Paul Budimir), mi-au căzut și mie în mână. Și cu mare emoție am descoperit, în Inele de hârtie, un pasaj referitor la mine, cel de atunci:
„Mi-am adus aminte de Alex. Ștefănescu, coleg cu mine, băiat vioi și prietenos. Cu un an înainte dispăruse o vreme din ochii noștri, după care a reapărut cu fața îmbătrânită, redus aproape peste noapte la starea de zombi. (Cândva, avea să-și ia revanșa pentru acest incident biografic, ajungând un cunoscut critic și istoric literar.)
Alex studia limba și literatura română și avea deja o vastă cultură în domeniu, chiar în comparație cu studenți din ani mai mari ca el. Locuiam în același cămin înghesuit, și eu trebuia să trec prin dormitorul lui, ca să pot intra în dormitorul meu. Lipsea uneori de la cursurile la care simțea că n-avea ce câștiga. Un tânăr bine clădit, aproape de două ori măsura mea, izbea prin contrastul între înfățișarea lui blândă, de copil uriaș, și verva exuberantă cu care își combătea zilnic, la întoarcerea de la cursuri, cei patru-cinci colegi din grupul lui pe probleme de literatură. Și uneori, în naivitatea lui, spunea lucruri pe care alții n-ar fi avut curajul să le spună. În afară de asta, îi plăcea să se bată cu colegii cu pernele, ca un elev de școală; făcea lucrul ăsta râzând cu lacrimi și cu o neașteptată energie încât, după un timp, cădea extenuat pe pat.
Crima lui a fost aceea de a compune o satiră politică, parodie după o poezie a lui Mihai Eminescu, pe care într-o seară, a citit-o cu voce tare, cocoțat în patul lui drag. I s-au imputat apoi o serie de afirmații dușmănoase împotriva orânduirii noastre socialiste, de fapt, simple gânduri spontane provocate de realitatea de zi cu zi ce nu-i putea trece neobservată unui suflet inocent care spune cu candoare ce vede și ce crede. Într-o zi, Alex a dispărut brusc. Colegii lui păreau mult mai puțin joviali după aceea și nu mai râdeau și nici nu se mai luptau cu pernele ca până atunci. Pe unii îi întrebam unde era Alex și nu primeam niciun răspuns, dar bănuiam că ei știau ceva. Apoi au apărut zvonuri că fusese ridicat de Securitate și că era cercetat pentru că își bătuse joc de sistemul în care trăiam. Bănuieli că fusese turnat de către colegii lui n-au întârziat să apară. N-a trecut mult până să fie adus de Securitate cu duba la o adunare a studenților în care a fost dat afară din organizația tineretului comunist și urma să fie dat afară și din facultate, dar a fost salvat in extremis de către o profesoară curajoasă. L-am văzut după aceea de câteva ori pe culoarele universității singuratic și abătut. Grupul lui gălăgios de prieteni se destrămase. Ne-am continuat fiecare viața noastră, dar el era un memento pentru noi toți. Eram ca bivolii aceia uriași din savana africană care privesc cum leii îl devorează pe unul din turma lor și care, asemenea nouă, trebuie să trăiască permanent cu presentimentul că unul dintre ei va fi următoarea victimă, dar continuă să pască.“
Această atitudine areactivă a oamenilor față de ceea ce li se întâmplă unui semen al lor este cultivată de regimul comunist în mod deliberat. După zeci de ani de teroare, după ce în România fuseseră arestați, schingiuiți, întemnițați și supuși unui regim de exterminare aproximativ 2.000.000 de oameni (dintre care 200.000 au murit în închisori), după ce societatea fusese infiltrată de un număr mare de informatori, era imposibil ca solidaritatea umană (despre cea politică nici nu mai vorbesc) să mai funcționeze.
Tinerii de azi nu pot înțelege situația dintr-o țară comunistă (unii dintre ei chiar pledează, cu o candoare înfricoșătoare, pentru comunism). Acum câțiva ani, stăteam la o cafea, în clădirea ocupată de Realitatea TV, înconjurat de mai mulți tineri angajați acolo. Îmi vorbeau cu sinceritate:
– Să știți că vă simpatizăm. Dar nu înțelegem de ce dv. și ceilalți din generația dv. l-ați suportat pe Ceaușescu atâta timp. De ce n-ați ieșit pe străzi ca să-l dați jos?
Cum să le explic că organizarea unui miting sau a unui marș de protest era imposibilă atunci din punct de vedere… tehnic? Ca să organizezi o demonstrație trebuia înainte de toate să-i anunți pe virtualii demonstranți. Și după primele telefoane ai fi fost… arestat.
Tinerii au continuat:
– Nu înțelegem de ce vă era atât de frică.
Tocmai atunci un șef de la Realitatea TV a intrat în încăpere, m-a salutat, a căutat ceva cu privirea prin sală și a plecat. Tinerii nu mai erau în jurul meu. Ca niște vrăbii sperioase, se ridicaseră într-o fracțiune de secundă de la masă și se ascunseseră, hilar, după ușă. Când au revenit, i-am întrebat de ce reacționaseră așa, iar ei mi-au explicat:
– E șeful nostru. Nu ne dă voie să stăm la cafea în timpul programului.
Le-am răspuns:
– Mi-a mai venit inima la loc. Dacă vouă vă e frică de un șef mărunt, de ce nu ne-ar fi fost nouă frică de un dictator comunist?
– Chiar nu înțelegeți: riscăm să ne pierdem job-ul.
N-am mai zis nimic. Dacă le spuneam că noi riscam să ne pierdem libertatea sau viața nu m-ar fi crezut.
