Vinovăție și identitate

Antonio Muñoz Molina, „Lună plină”, traducere din limba spaniolă și note de Melania Stancu, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2017, 266 pag.

Este relativ surprinzător faptul că unul dintre cei mai importanți și premiați autori spanioli contemporani, fără a fi un nume necunoscut pe piața românească a cărții, nu are parte, totuși, de o audiență largă. Ne referim la Antonio Muñoz Molina.

Născut în 1956 la Úbeda, licențiat în Istoria artei și Jurnalism, ales în 1995, la doar treizeci și nouă de ani, membru al Academiei Regale Spaniole, romancier și eseist, laureat în 2013 al Premiului Príncipe de Asturias pentru Literatură – probabil cea mai prestigioasă distincție literară internațională după Premiul Nobel – și al unei serii remarcabile de alte premii spaniole și străine, Antonio Muñoz Molina a fost tradus în românește oarecum sporadic, cînd s-a materializat buna inspirație a unei edituri. Astfel, Sefarad (2001), apare în 2008 la Editura Curtea Veche, în traducerea Eugeniei Alexe Munteanu, Iarna la Lisabona (El invierno en Lisboa, 1987) se publică la Editura Leda în 2009 în traducerea Ilenei Mihăilă, Călărețul polonez (El jinete polaco, 1991) este tradus de Eugenia Alexe Munteanu în 2016 pentru Editura Casa Cărții de Știință din Cluj și tot în 2016 apare la Editura Nemira În noaptea timpului (La noche de los tiempos, 2009), titlu tradus de Adelina Mioara Angheluță. În revista Secolul 21 (numerele 10-12/2005) sînt traduse de Sarmiza Leahu fragmente din jurnalul newyorkez al autorului, Ferestre din Manhattan (Ventanas de Manhattan, 2004). Sperăm că nu ne-a scăpat nimic.

Juriul Premiului Príncipe de Asturias de las Letras i-a oferit distincția pentru „profunzimea și strălucirea cu care a povestit fragmente semnificative din istoria țării sale, episoade cruciale ale lumii contemporane și aspecte grăitoare ale experienței sale personale. O operă care asumă în mod admirabil condiția intelectualului dedicat problemelor timpului său“.

Într-adevăr, pentru Muñoz Molina, ca pentru majoritatea copleșitoare a autorilor spanioli din ultimele două treimi ale secolului al XX-lea, este esențială meditația asupra Războiului Civil din Spania (1936-1939). După încheierea conflictului, a fost mai mult decît abundentă literatura de ficțiune pe această tulburătoare temă asupra căreia scriitorii au revenit obsesiv. De la narațiunile care îi au în centru chiar pe participanții direcți la înfruntarea fratricidă, s-a trecut la cele care abordează analiza consecințelor ei asupra generațiilor următoare, asupra fiilor, uneori asupra nepoților combatanților ori ai celor care au susținut o tabără sau pe cealaltă. Acesta este, de pildă, cazul protagoniștilor din Călărețul polonez ce își au obîrșia în imaginara (dar emblematica) localitate Mágina și a căror existență este marcată indelebil de atitudinile generației părinților lor, generația războiului. Memoria istorică devine, astfel, temă fundamentală a romanului de sfîrșit de secol XX, iar ecourile ei sînt, se pare, departe de a se stinge în vremea de-acum.

Romanul pe care îl prezentăm astăzi cititorilor nu este unul care să abordeze frontal această tematică. Lună plină (premiul Femina 1988 pentru cel mai bun roman străin publicat în Franța) are o intrigă polițistă a cărei tensiune exacerbată te face să te gîndești insistent la romanul negru: transferat într-un oraș de provincie din sudul Spaniei, după ce ani îndelungați a fost polițist la Bilbao unde a participat la investigații privind acțiunile bandei teroriste ETA, inspectorul, protagonistul romanului, îl urmărește pe cel care, în urma unei ratate încercări de viol, a ucis o fetiță. Neavînd nici un fel de indiciu, polițistul îl caută obsesiv pe ucigaș, încercînd să îl identifice după privire: „Inspectorul căuta privirea cuiva care văzuse ceva mult prea monstruos ca să poată fi atenuat sau șters complet de uitare, o privire care trebuia să păstreze o amprentă sau o urmare a crimei, niște pupile în care să se întrezărească vina fără nicio ezitare, dintr-o singură examinare, așa cum medicii folosesc o lanternă micuță ca să recunoască semnele de boală“. Nu este, însă, decît o iluzie „fizionomică“ ce arată șubrezimea convingerii atît de luminoase, în fond, că sufletul s-ar exprima prin privire. Asemenea celorlalte personaje, asasinul poartă cu el o vinovăție bine camuflată și nu va fi prins decît în urma repetării, identice, a tentativei de viol și asasinat asupra unei a doua victime care, de data aceasta, supraviețuiește și participă cu un extraordinar curaj la identificarea tînărului criminal.

Cu această intrigă care ocupă primul plan al romanului se împletește o a doua: la rîndul său, inspectorul este „vînat“ de un membru al ETA și trece pe lîngă moarte, în urma unui atentat asupra sa. Toate firele acțiunilor paralele se adună, însă, în jurul personajului feminin Susana Grey: învățătoare a fetiței ucise, prietenă a medicului legist cu care împarte o veche ratare a căsniciilor fiecăruia (soțul Susanei plecase împreună cu soția legistului), clientă a magazinului în care asasinul vinde pește, în fine, iubită a inspectorului, ea este cea care, pînă la urmă, sugerează pista care va duce la arestarea asasinului – acesta ucide în nopțile cu lună plină. Tot luna plină veghează și relația de iubire dintre inspector și Susana, protagonista fiind pusă astfel în relație cu astrul nocturn care, încă din mitologiile cele mai străvechi patronează variatele ipostaze ale feminității.

O intrigă polițistă, într-adevăr, dar a caracteriza acest roman ca fiind doar „polițist“ este cu totul insuficient. Asta pentru că, prin intermediul acestei intrigi se construiește, de fapt, un text în care toate personajele își caută adevărata identitate: memoria istorică își face loc aici, în surdină, dar în chip decisiv; inspectorul își rememorează trecutul de fiu al unui combatant republican crescut într-un colegiu iezuit condus de preotul Orduña – susținător, la vremea sa, al taberei franchiste; Susana Grey își „revede“ căsnicia eșuată cu un fervent adept al stîngii preocupat de soarta omenirii dar incapabil de cea mai elementară umanitate; în caracterul asasinului își spune cuvîntul un dublu eșec: cel al educației primite în sînul unei familii sărace și conservatoare precum și cel al educației oferite de tranziția spaniolă de la franchism la democrație. Spectrul problemei istorice majore a Spaniei contemporane – Războiul Civil, franchismul, tranziția – se profilează în fundal, la originea conflictelor interioare ale personajelor.

Identitate, desigur, dublată însă de vinovății de care sînt afectate, în grade diferite, toate personajele, chiar și cele episodice. Mai puțin unul, asasinul. În orășelul de provincie de un cenușiu fără leac, personajele își trăiesc prezentul neputînd abandona trecutul pe care încearcă să îl descifreze și să îl deschidă către un viitor mai limpede. Deși în privința supraviețuirii inspectorului, cît și în privința supraviețuirii relației lui de iubire, finalul rămîne deschis, el comportă un diagnostic nemilos în privința asasinului, convertit în închisoare la un tenebros cult religios în care se simte absolvit de vinovăție negîndu-și, în consecință, orice responsabilitate. Într-o ultimă întrevedere, la închisoare, el îi explică inspectorului: „Eu știu că Dumnezeu a vrut să fiu adus aici, să mă prindeți dumneavoastră așa cum l-au prins pe Fiul Său noaptea în Grădina Ghetsemani, ca să mă mîntuie de cel care mă poseda, asta voiam să vă spun, de aceea am cerut să fiți chemat. Nu eu am omorît-o pe fata aceea“. Iar inspectorul, cu inutilă furie și frustrare: „Vei face zece ani, cel mult. […] La peste treizeci de ani vei fi din nou liber și vei face din nou ce-ai făcut acum și dacă reușesc să te prindă, vei mai sta cîțiva ani, dar încă vei fi puternic și periculos cînd o să-ți dea drumul din nou, dacă Dumnezeul tău n-o să vrea să mori înainte“. Eșec individual sau eșec al societății în care se construiește o astfel de existență? Antonio Muñoz Molina este un autor prea experimentat pentru a da un răspuns definitiv acestei probleme. Cititorul este lăsat față în față cu tulburătoarea întrebare despre responsabilitatea individuală în raport cu cea a societății.

Am citat cu plăcere eleganta traducere a hispanistei Melania Stancu, distinsă specialistă în literatura spaniolă de secol XIX și XX. Dificultățile pe care le ridică textul lui Muñoz Molina nu sînt puține: un lexic foarte fin nuanțat, de o precizie „chirurgicală“; o frază adeseori abundentă, cu o sintaxă ramificată în care nici măcar un singur cuvînt nu este situat la întîmplare. Totuși, traducerea „sună“ ca și cum nu ar fi o traducere, ci un text elaborat direct în românește. Cum se știe, „invizibilitatea“ traducătorului este dezideratul major al unei bune traduceri. Volumul de față îl îndeplinește fără rest.