Mai toate epocile literare își conțin contrapunctul. Și nu mă refer aici la spiritele retrograde, de tip Iorga, care resping aprioric noutatea pe care nu o înțeleg. Ci la scriitorii care, rămânând în cadrul limbajului generației lor și păstrând puncte comune cu aceasta, merg deliberat și cu pregnanță artistică în altă direcție decât plutonul. Sunt puțini, nu ei sunt cei care furnizează codul epocii, dar fără ei peisajul ar fi incomplet, iar generația s-ar reduce la o trecătoare modă.
Un astfel de contrapunct al poeziei optzeciste l-a reprezentat opera lirică a regretatului Radu R. Șerban (1953-1991) și poate că, dacă viața literară din anii 1980-1989 nu s-ar fi desfășurat într-o profundă anormalitate – indusă de închistarea crescândă a regimului, de cenzură și de controlul sever al debuturilor –, această calitate i-ar fi fost recunoscută chiar atunci. Reunind cvasi-totalitatea textelor poetului plecat dintre noi la nici 40 de ani, ediția postumă Puterea neștiută, îngrijită de Monica Pillat, ne oferă ocazia ca măcar acum să încercăm o corectă situare a sa în contextul generației din care a făcut parte.
Prin anumite elemente ale biografiei și operei, Radu R. Șerban este un optzecist nu numai din punct de vedere biologic. Fiu al reputatului compozitor Radu Șerban, avea origini urbane și burgheze, ca marea majoritate a optzeciștilor (și spre deosebire de originile predominant rurale ale șaizeciștilor). Ca anglist profesionist, reperele sale în literatura universală erau, firește, anglofone, ca și cele ale lui Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu. Radu R. Șerban, în plus, chiar a tradus un text fundamental al postmodernismului amerian: este vorba de romanul lui John Barth, The Floating Opera (1959), transpus inspirat în românește, ca Varieteu pe apă. Poetul a fost un precoce om de cultură, publicând, ca și colegii săi de generație, încă din studenție în reviste literare prestigioase (în cazul său, „Secolul 20”, în care a semnat numeroase eseuri și traduceri din literatura engleză și americană). În pofida performanței culturale, și el, strălucit absolvent al Facultății de Limbi Străine a Universității din București, a trecut prin ritualica navetă, fiind repartizat nu la revista la care scria de ani de zile, nici la vreo catedră universitară, ci la Liceul din Breaza. A frecventat – aflăm din amintirile devotatei sale soții, Domnica Șerban – boema intelectuală de la 2 Mai, forma sa de neadeziune la regimul comunist fiind, ca și în cazul altor colegi de generație, relativa marginalitate socială, compensată prin excelența culturală.
Radu R. Șerban a debutat relativ târziu, în 1985, cu un volum de poezie intitulat Troienii, urmat după încă patru ani de un al doilea, Lumina și uitarea. Apariția unei noi voci poetice nu a trecut neobservată – Valeriu Stoica, în substanțialul și competentul studiu introductiv, enumeră semnale critice aparținând lui Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Martin, Florin Mugur, Sorin Mărculescu sau Monica Pillat –, însă nu s-a bucurat de susținerea (meritată) de care beneficiaseră Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Traian T. Coșovei, Ion Stratan sau Mariana Marin. Cauza trebuie căutată, spuneam, în contextul ultimului deceniu ceaușist, în care impunerea optzecismului devenise o miză deopotrivă literară și subversiv-politică. Radu R. Șerban nu frecventase Cenaclul de Luni, nici alte medii optzeciste, iar poezia sa nu vădea afinități cu textualismul. Reperele sale nu erau Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetti, Jack Kerouac, William Burroughs sau Gregory Corso, ci Shakespeare, Blake, Trakl, Arghezi sau Doinaș. Câteva dedicații – adresate lui Nicolae Labiș, Marin Preda sau Nicolae Velea – atestă o cuprindere largă, non-generațională a fenomenului literar românesc. Eseurile, de asemenea, trădează o paletă largă de lecturi din literatura universală, de la Gogol și Kafka la Dostoievski și Borges. Și referințele plastice îl despart de colegii optzeciști: în timp ce aceștia frecventează pop art și, vorba titlului lui Cărtărescu, faruri, vitrine și fotografii, Radu R. Șerban iubește arta clasică. Dar, mai presus de toate, îl deosebește de toată poezia Cenaclului de Luni stilul înalt și infuzia de cultură care-i subîntinde discursul poetic, atât de deosebite de „poetica realului” și de textualism.
În atari condiții, restituirea pe care o operează ediția Puterea neștiută are (și) un pronunțat caracter de revizuire istorico-literară, atât a judecății de valoare asupra operei lui Radu R. Șerban – ușor ignorată, în contextul ultimului deceniu ceaușist, apoi, după moartea prematură a autorului, în 1991, cumva uitată, pe fondul tulburărilor politice și sociale prin care am trecut –, cât și a tabloului generației.
Volumul este, de altfel, conceput explicit în acest scop. El conține cele două volume antume, Troienii și Lumina și uitarea, precum și un amplu ciclu de inedite, intitulat Măștile de sticlă, în care sunt incluse și poeziile eliminate de cenzură din sumarele volumelor antume. Lor li se adaugă câteva traduceri în engleză ale unor poeme (realizate de Gabriela Dragnea Horvath), dar mai ales patru texte de escortă, esențiale pentru o relectură a operei: nota asupra ediției, aparținându-i Monicăi Pillat, studiul introductiv al lui Valeriu Stoica, reperele biobibliografice ale Domnicăi Șerban și evocarea aparținând Ioanei Ieronim. Acestea converg în a reliefa câteva trăsături evidente ale poetului: gradul înalt de cultură și pasiunea sa pentru literatură, gratuitatea deplină a exercițiului liric, desprins de mode, curente și grupări literare, precum și preocuparea devorantă pentru prezervarea integrității actului artistic.
poezia lui Radu R. Șerban susține, de prisos să insist, demersul de reevaluare postumă la care ne îndeamnă îngrijitorii ediției. Ea evidențiază atât asemănări cu poezia Cenaclului de Luni (cum ar fi prezența constantă a ironiei și grotescului: „Vei înțelege, deci, că este el,/ Directorul. Dar în curând vedea-vei/ Că el – nici gând să fie doar acolo,/ Ci vine către noi de pretutindeni,/ Intrând pe toate ușile deodată,/ Holbându-se la fiecare geam,/ Șezând pe toate scaunele deodată/ Și ridicându-se-n același timp.”), cât mai ales diferențe. Diferențe care atestă forța personalității poetului, capabil să își păstreze calea, imun la atracția generaționistă a ludicului și intertextualității, scriind o poezie gravă, care pipăie metafizicul: „Pădurea păcatelor ei fără număr,/ Numai foșnind de-o auzi în jur par toate străine,/ Cum ar fi când te-atinge moartea pe umăr/ Șoptindu-ți: «Nu ești la rând, dar necontenit ne e gândul la tine!»/ Frunzare de păcătuire tot curg și curg./ De viu te-ngroapă, trunchiuri de păcate/ Trosnesc din încheieturi reumatice ca babele ce, la amurg,/ Își pregătesc mădularele să-l ia pe dracul în spate.” Dialogul cu artele caracterizează acest discurs care este îmbibat de cultură fără să fie deloc livresc, dimpotrivă: „Pereții se destramă. Rămâne lemnăria/ smulsă pădurilor care-au pierit./ Însă în lemnul de viori se-aude/ mai tunător frunzișul răvășit/ de vânt și ploi, se-aude altfel glasul/ fără-nțeles, al fiarelor zdrobite/ odată cu pădurea […]// Vioara vie cântă moartea lor.” În fine, moartea, în varii forme, e o prezență copleșitoare, deși difuză: semn al premoniției? al prezentului cenușiu și apăsător din anii respectivi?
Avem, fără îndoială, în Radu R. Șerban un poet cu totul special, important prin calitatea intrinsecă a creației sale, ca și prin dialogul în care aceasta se angajează cu creația celorlalți poeți optzeciști. Îmi place în mod deosebit, de ce să nu recunosc, nobilul său orgoliu de creator încrezător în steaua sa, de a-și urma drumul personal, în pofida succesului de care se bucurau, în epocă, alți poeți și alte modalități. Tocmai prin opera – fatalmente restrânsă de un destin inclement – a lui Radu R. Șerban, optzecismul se precizează mai bine, iar generația capătă o complexitate artistică pe care, dacă ne-am limita doar la Cenaclul de Luni, am pierde-o. Optzecismul a schimbat pentru totdeauna felul în care scriem și citim literatură, între altele și pentru că a avut nu doar o poetică de grup, ci mai ales personalități capabile să se desprindă și să meargă pe cont propriu. În fine, volumul Puterea neștiută este și un memento pentru critica literară, care, în focul unor bătălii literare (cum a fost cea pentru impunerea optzecismului), pierde uneori din vedere copacii, din cauza pădurii.