Gloriosul centenar 1918 nu ne poate face să uităm fapte mult mai puțin glorioase petrecute în exact același timp.
Măcelul irațional reprezentat de Marele Război a avut proporții pe care doar anii următori le-au scos la iveală; iar faptul că numărul oamenilor care au pierit de boli și de lipsuri l-a depășit pe acela al combatanților căzuți pe cîmpurile de luptă a reprezentat, poate, cea mai stupefiantă descoperire.
România n-a făcut excepție. Dacă cei cîțiva tineri scriitori morți în primele săptămîni de război (precum Săulescu sau Trivale) au intrat în mitologia națională, știm mai puțin despre victimele colaterale, despre scriitorii uciși de epidemii și de mizerie. Panica refugiului, iarna cumplită 1916-1917, foametea generalizată, dar mai ales epidemia de tifos și apoi de gripă spaniolă, au decimat populația Vechiului Regat mai mult decît războiul propriu-zis. Bucureștiul e plin de străzi purtînd numele unor ofițeri-medici, eroi de război, jertfe ale curajului și ale abnegației personale desfășurate în spatele frontului.
Dar scriitorii? Au existat și printre ei oameni obligați să-și părăsească locuințele, să se piardă pe drumurile de iarnă ale retragerii în Moldova și să sfîrșească astfel înainte de vreme. Delavrancea
s-a stins în timpul refugiului, bolnav, deprimat, arătînd tuturor un facies suferind, de Ștefan cel Mare pe patul de moarte, cum îl caracteriza un contemporan (în 1918). Vlahuță și-a părăsit conacul de la Dragosloveni, a rătăcit prin Moldova în condiții penibile și s-a întors acasă aproape muribund, după eliberarea Bucureștilor (în 1919). Coșbuc nu a plecat din Capitală, dar a murit chinuit de ocupația străină și de pierderea unicului său fiu: devenise o pradă ușoară pentru sinistra gripă (în 1918).
În ultimele luni ale Marelui Război au dispărut Coșbuc, Vlahuță, Delavrancea, Hogaș și Maiorescu; la începutul anului 1919, literatura noastră se înfățișa vizibil mai săracă decît la sfîrșitul lui 1917. Nici unul dintre scriitorii evocați mai sus n-a căzut pe front, dar războiul le-a scurtat tuturora viețile. Erau autori de niveluri foarte diferite (de la emblematicul poet Coșbuc la modestul prozator Hogaș), dar ceva important îi lega pe toți: erau oameni ai secolului al XIX-lea. Evoluția culturală a fiecăruia se sfîrșise în momentul începerii războiului.
Pentru un contrast simetric, să amintim că gripa a făcut ravagii și la celălalt capăt al Europei, în Franța: mă gîndesc la cosmopolitul personaj, fără nici o picătură de sînge francez în vine, dar care a devenit emblemă a poeziei franceze din secolul XX. Originea etnică a poetului n-a mai prezentat nici o importanță în clipa în care pseudonimul ales, Apollinaire, făcea aluzie la patronul tuturor artelor și lăsa la o parte numele lui străin oficial, imposibil de pronunțat, Wilhelm de Kostrowitsky.
Parcă pentru a-și demonstra lui însuși calitatea de francez, Apollinaire s-a înrolat voluntar la începutul luptelor, ca un visător ce era; nici măcar rana gravă de la cap nu l-a trezit din visare. Cu o mîndrie de fost combatant, se pregătea să revină la iubita lui viață de boemă pariziană, dar n-a avut noroc: lovit de aceeași gripă, moare la Paris în ultimele zile ale războiului, în noiembrie 1918. Amețit de febra mortală, i se părea că strigătele mulțimii de pe stradă, À bas Guillaume („Jos Wilhelm”, împăratul german, desigur), i se adresau lui, poetului, pe care Franța, credea el, nu-l acceptase de fapt niciodată.
Spre deosebire de Coșbuc ori Vlahuță, supraviețuitori ai unor forme culturale pe cale de dispariție, Apollinaire a rezumat, prin numai cîteva zeci de poezii, nu doar inovațiile poetice ale momentului, ci a indicat și direcțiile spre care poezia franceză avea să se îndrepte. În Alcools și în Calligrammes găsim radiografia inovațiilor poetice ale secolului: versul desenat cu intenții plastice, cotidianul banal intens metaforizat, fantezia prozodică fără limite, ba chiar și ideea scriiturii automate. La Apollinaire întîlnim totul.
Și iată cum, printr-un capriciu divin specific, atunci, în primii ani ai secolului XX, Dumnezeu și-a fixat degetul tocmai asupra unui metec, asupra lui Apollinaire. Și a hotărît să facă din acel metec cu nume caricatural în acte simbolul poeziei din epoca sa, poetul francez numărul unu.
Iac’așa! Să moară de ciudă toți poeții francezi de rasă pură.