Memorie culturală, tipare, fantome

Azar Nafisi, „Lucruri nespuse. Amintiri”. Traducere din limba engleză și note de Sînziana Dragoș. Iași, Editura Polirom, 2018.

Kate Morton, „Fiica ceasornicarului”. Traducere din engleză și note de Sînziana Dragoș. București, Editura Humanitas Fiction, 2019.

În lumea noastră digitală, în care limbajul devine tot mai condiționat de imagine, cartea de amintiri a scriitoarei iraniene Azar Nafisi (trăitoare de mult timp în SUA, unde a predat decenii la Universitate) poate fi un adevărat exemplu pentru felul în care literatura de bună calitate face să dialogheze cele două „direcții“. Fotografiile personale, dar și unele publice din anii 1960-90, comentate inspirator, ilustrează firul palpitant al unor „povești de familie“ sau impulsionează sapiențialitatea legată de politică (deloc încurajatoare: tatăl scriitoarei, devenit la un moment dat primar al Teheranului, a ajuns, după schimbarea regimului, la închisoare). Azar Nafisi, pe care am prezentat-o deja cititorilor României literare prin best-sellerul internațional Citind Lolita la Teheran (tot un fel de jurnal, dar legat de lecturile interzise în vremea lui Khomeini) e o autoare pasionată de marile opere literare, atât din modernitatea vestului, cât și din antichitatea iraniană. Cum patria nu poate fi un concept geografic, ci unul purtat oriunde cu sine (Goethe a rostit cel mai bine această realitate: patria nu e locul unde te naști, ci unde studiezi și te formezi), și Azar Nafisi poartă cu sine, pretutindeni, Iranul, iar firul actualului volum (admirabil tradus de Sînziana Dragoș) a început cu mult timp în urmă, pe străzile cu mirosuri de pielărie și mirodenii din Teheran: „Am început să fac o listă intitulată Lucruri nespuse, în care am notat: Să te îndrăgostești în Teheran. Să vezi filme cu frații Marx. Să citești Lolita în Teheran“.

Legăturile de familie (o mamă autoritară – de altfel, una din primele femei care a făcut parte, în vremea șahului, din parlamentul iranian – și un tată la rândul său pasionat de literatură, dar care a pus în prim plan politica) o fac pe autoare să-și înțeleagă rudele tardiv, dar și să se înțeleagă pe sine; nu în ultimul rând, să deschidă cititorului perspective asupra propriei existențe. Fundalul e marcat de Șah-Nam?/ Cronica șahilor de Firdousi (m. 1020), ceea ce reprezintă de fapt cheia de lectură a cărții: memoria culturală. „Vocea tatălui meu se umplea de respect ori de câte ori vorbea despre Firdousi. Ne-a învățat că poeților le datorăm un respect special, diferit de cel pe care-l avem pentru profesorii și strămoșii noștri.“ „Cu timpul, personajele din Cronica șahilor mi-au devenit la fel de cunoscute ca membrii familiei noastre […] cartea aceea a devenit un loc pe care să-l pot cutreiera fără opreliști și inhibiții“ . Pe Firdousi, de altfel, îl redescoperiseră cu elan și naționaliștii iranieni în secolul al XX-lea, considerându-l „deșteptătorul identității iraniene“, iar ampla sa epopee despre persanii dinaintea cuceririi arabe a redevenit lectură de bază. Într-un interviu, Azar Nafisiu afirma, de altfel, că indiferent ce întrebare i s-ar pune, ar putea răspunde pornind de la o legendă sau un vers din Firdousi.

Prin arta limbajului și puterea sentimentelor hrănite de poezie, autoarea deschide curiozitatea cititorilor din oricare colț al lumii. Așa cum Firdousi a făcut însă în Cronica șahilor nu numai literatură, ci și istorie, folosind ­­surse orale și scrise, la rândul ei autoarea Lucrurilor nespuse își plasează evocările între emoție și distanțare critică, trezindu-ne admirația nu doar prin stilul vădit inspirat de capodopere literare, ci și prin conținutul factic al amintirilor, care ripostează tăcerii oficiale. Amintirile proprii, fulgerând între realitate și imaginație, poetizează „golurile“ memoriei oficiale (e foarte la modă acum autoficționalul răspuns tardiv la istoria de forță a secolului al douăzecilea). „Nici în visele mele cele mai urâte nu mi-aș fi închipuit că strada Naderi și Lalehzar ar putea deveni vreodată scena unor demonstrații sângeroase și că eu aș putea să fug – fără să mai am răgaz pentru amintiri – de poliție și de voluntari radicali, chiar pe lângă magazinul de jucării, pe lângă cel de ciocolată, nuci și mirodenii, pe lângă ce mai rămăsese din cinematograful unde am văzut primul film“.

Desigur, generațiile celor care au trăit în perioada cuprinsă de perspectiva scriitoarei (care se consideră ea însăși cetățean al Iranului, Americii și… al Republicii Imaginației) vor recunoaște mai ușor schimbările istorice și de regim, dar și situațiile generale – de exemplu, cele legate de anumite mentalități orientale, sau de viața femeii – care ridică, în ultimă instanță, aceleași probleme peste tot. Femeile iraniene nu au prea scris memorii, dar au povestit despre viețile lor în poezie, oferind astfel cercetărilor un material documentar pe care l-am putea compara și cu situația din sud-estul european. Recunoaștem, de pildă, obiceiuri și stiluri de viață: „De parcă toate doamnele se adunaseră acolo să dezvăluie secrete extrem de importante. […] Toate erau cam pe aceeași temă: necazurile unei soții, un divorț scandalos, vestea unei morți, toate povestite în așa fel încât durerea și scandalul păreau îndepărtate sau cel puțin suportabile“. Recunoaștem ghicitul în cafea sau portretele a căror schițare se termina invariabil cu exclamația: „Încă o femeie deșteaptă și irosită!“

Nu ne definim prin ceea ce dăm la iveală, ci prin ceea ce ascundem“, spune Azar Nafisi, publicându-și cu sinceritate „ascunsele“ („Așa erau timpurile acelea. La vremea când m-am despărțit de Ted mă maturizasem de-a binelea și ajunsesem să cred că relațiile nu rezistă sau poate nici nu trebuie să reziste“). Și totuși, atracția acestui volum nu stă, după părerea mea, în „nespusele“ dătătoare de titlu, ci în forța inspirațională care te face să retrăiești tu însuți istoria. Citind-o pe Azar Nafisi ne vom aminti, de exemplu, la rândul nostru atmosfera anilor 1970 (desigur, cei care am trăit pe atunci): „În 1971 am văzut la televiziune sărbătorirea somptuoasă a două mii cinci sute de ani de la crearea Imperiului Persan […­­­. Bărbați costumați asemenea soldaților ahemenizi au defilat dinaintea personalităților adunate acolo. Într-un discurs adresat lui Cirus, marele rege ahemenid, șahul a rostit: «Cirus, dormi în pace, că noi suntem treji!», cuvintele lui devenind mai târziu subiect de glumă printre iranieni“.

Mutatis mutandis, cine nu recunoaște tiparul?

***

Alt roman consacrat amintirii, dar mai puțin legat de istorie și mai degrabă scufundat în lumea artei și a… fantomelor, e recent apărutul Fiica ceasornicarului de Kate Morton, într-o traducere semnată tot de Sînziana Dragoș. În linia romanelor tradiționale englezești cu detectivi, a romanelor care ne poartă prin diferite epoci și locuri pe urmele unei crime, cartea i-ar putea interesa pe cei care cunosc bine străzile și muzeele Londrei, care sunt fascinați de epoca victoriană, sau pe cei care apreciază „rețetele“ unui thriller bazat pe descoperiri arhivistice (de data aceasta e vorba de o arhivistă, Elodie Winslow, care pornește pe urmele unui caiet cu schițe și a unei fotografii găsite într-o geantă victoriană). Însă ar putea fi și pe gustul celor cărora le plac poveștile cu diamante furate. Probabil totuși că asemenea cititori preferă scrierile mai puțin verbioase, ori aici avem un volum care se întinde pe aproape 500 de pagini. Nu lipsesc descrierile îngrijite (un exemplu, în „apariția“ genții victoriene găsite: „Fiecare țintă și cataramă de alamă fusese special aleasă, atent cercetată și lustruită, pielea de cea mai fină calitate fusese croită și cusută cu grijă, unsă și fățuită cu mândrie. Mirosul de mirodenii din Orientul Îndepărtat – cuișoare, santal și șofran – se strecurase prin crăpăturile clădirii din parfumeria de alături și se cuibărise în ea“) și, uneori, pasajele lirice. Iată cum se încheie meditația fantomei care nu se simte deloc prizonieră în casa de lângă râu, ci dimpotrivă, a devenit una cu locul unde începuse povestea: „Sunt lumina din fereastră, despre care știi sigur că nu există“.