Într-un sistem totalitar, gândirea însăși este o întreprindere periculoasă

Hannah Arendt – Ultimul interviu și alte convorbiri (Humanitas, 2019) este un volum care cuprinde patru dialoguri realizate de Gunter Gaus, Joachim Fest, Adelbert Reif și Roger Errera între anii 1964 și 1973. Pe Hannah Arendt – filosof, teoretician al totalitarismului, una dintre cele mai fascinante minți ale secolului trecut, o regăsim în răspunsuri ca fiind o femeie lucidă, analitică, dominată de un simț critic extrem de dezvoltat, elegantă și deloc lipsită de echidistanță. După studii la Marburg, Heidelberg și Freiburg cu Heidegger, Bultmann și Jaspers, Arendt s-a impus ca una dintre cele mai pregnante voci dublate de un curaj intelectual și de o intransigență a gândirii cum rar a fost văzut la o femeie. Ea este cea care a pus în lumină pentru prima dată înrudirea fundamentală a celor două sisteme totalitare ale secolului XX: nazismul și comunismul și a afirmat cu responsabilitate (fiind adesea blamată de contestatari) faptul că libertatea implică întotdeauna dreptul la disidență.

Volumul respectă o cronologie în ceea ce privește ordinea realizării interviurilor – ele însele independente unele de altele și fără a avea vreo relație de subordonare, de interes sau de notorietate – însă temele de multe ori sunt reluate de partenerii de dialog (jurnaliști, editori, istorici, comentatori politici), dovadă că aceștia au dorit să accentueze anumite momente decisive și referențiale ale unui secol văzute printr-o grilă anume: spațial (dinspre libertate către totalitarisme), temporal (dinspre nazism și stalinism către repercusiunile pe care cele două mari rele ale secolului trecut le-au generat) și nu în ultimul rând etic, moral și cu intenția de a specula o eventuală reparație istorică și de ce nu, cu tentația de a construi silogisme în baza unui posibil determinism istoric.

Ce a rămas? A rămas limba – un interviu pe care Hannah Arendt i l-a acordat jurnalistului Gunter Gaus în 1964. Temele abordate în cadrul discuției țin de filozofie – Arendt susține că nu se consideră o femeie filozof, de filozofie politică („Vreau să privesc politica, într-o oarecare măsură, cu ochii netulburați de vreo încețoșare filozofică.“ „Față de politică nu poți avea o atitudine neutră. De la Platon încoace în orice caz nu!“), de emancipare („Nu-i stă bine unei femei să dea ordine.“) –, de scris, de momentul emigrării din Germania (și, ceva mai târziu, de cel al revederii), de apartenența la evreitate („Cu antisemitismul se confrunta orice copil evreu. El a otrăvit sufletele multor copii.“), de limba germană și poezia germană care i-au rămas impregnate în subconștient, de Karl Jaspers – „dacă a reușit cineva să mă aducă la rațiune, atunci el a fost acela“ (de altfel, există chiar o scrisoare, pe care Hannah Arendt i-a scris-o filosofului existențialist, în care îi mărturisea că nu va înceta niciodată să fie germană în sensul pe care îl conferea acesta cuvântului) și nu în ultimul rând de încredere și despre cutezanța de a ieși în spațiul public posibilă doar „dacă ai încredere – într-un sens greu de definit, dar fundamental – în omenescul tuturor oamenilor“.

Sunt în cadrul interviului și referiri la volumul despre Eichmann (Arendt a studiat întreaga documentație a procesului și a oferit, mai apoi, una dintre cărțile foarte discutate ale secolului trecut, Eichman la Ierusalim. Eseu despre banalitatea răului) și a modului în care acesta a devenit un eficient orchestrator al asasinatului în masă, despre lipsa empatiei, despre disoluția granițelor dintre bine și rău și, evident, despre conceptul de „banalitate a răului“.

Al doilea interviu al volumului se numește Eichmann era de o prostie revoltătoare. Este un interviu acordat lui Joachim Fest, istoric și critic, în anul 1964, iar dintre temele abordate menționăm: cât de responsabil poate fi un om care trăiește în condiții totalitare, din nou cazul Eichmann – care, deși a făcut parte din mașinăria criminală, a afirmat tranșant în timpul procesului: „Căința este pentru copilași,“ –, despre posibilitatea de a rămâne fără vină într-un regim totalitar, despre ideea complicității – „complicitatea este un lucru îngrozitor. Decisiv în această problemă este dacă se face vinovat cineva doar fiindcă a știut ce se întâmplă, fără să ia parte el însuși“ și nu în ultimul rând, despre fenomenul neputinței, care apare într-un stat totalitar. „Nu exista nicio posibilitate de rezistență pentru că erau cu toții izolați, pentru că nu erau nicăieri împreună, pentru că nu mai puteai să strângi laolaltă zece oameni care să aibă încredere unul într-altul.“ În fond, acesta este unul dintre predicatele dialogului, Eichmann este atât produsul unei ideologii, cât și al unui sistem birocratic ce i-a permis să acționeze cu sentimentul predestinării istorice.

Al treilea interviu – Reflecții despre politică și revoluție: un comentariu – a fost realizat în anul 1970 de către jurnalistul și editorul Adelbert Reif. Etantaiul tematic este, și în acest dialog, divers. Se discută aici, cu Hannah Arend în mare vervă polemică, despre: mișcarea protestatară a studenților: „Studenții de stânga își doresc cel mai mult să fie revoluționari – or, exact asta nu sunt. Și nici nu sunt organizați ca revoluționari, n-au nici cea mai vagă idee ce înseamnă puterea, iar dacă puterea ar zăcea pe stradă și ei ar ști că e acolo, ar fi ultimii care să se aplece s-o culeagă.“; despre ideea proprietății văzută sub perspectivă socialistă: „Proprietatea colectivă este o contradicție în termeni. Proprietate este ceea ce îmi aparține mie, ceea ce este, prin definiție, al meu.“. De asemenea, un alt reper al discuției a fost legat de pierderea puterii marilor puteri – fie că se referea la fosta URSS în contextul invadării Cehoslovaciei (problema intelectualilor, a naționalităților, a descentralizării) sau al implicării Statelor Unite în Războiul din Vietnam, un conflict problematic pentru colosul american, care a scindat populația și care a produs o „criză de încredere“. Firește, și evreitatea este temă explicită în acest interviu – o temă despre care Arendt a vorbit, de altfel, tangențial sau direct în fiecare dintre aceste patru interviuri: „Când spuneți religie vă gândiți, desigur, la religia creștină, care este un crez și o credință. Definiția asta nu se potrivește cu religia evreilor, care este o religie națională, în care națiunea și religia coincid. (…) Asta înseamnă că un evreu, conform legii, nu încetează niciodată să fie evreu. (…) E mai mult un fel de-a trăi decât o religie așa cum este ea înțeleasă din perspectiva creștinismului.“

Ultimul interviu este și cel mai scurt– el a fost realizat cu profesorul Roger Errera în 1973 la New York, unul dintre recenzenții volumelor pe care Hannah Arendt le-a scris. Interviul este însoțit și de un preambul: „Era extrem de amabilă, atentă și stăpână pe sine, din când în când își arunca ochii asupra unor însemnări. (…) A acceptat mereu cu eleganță incursiuni în subiecte care nu îi erau nici familiare, nici plăcute.“ Temele discuțiilor au survolat Statele Unite și Europa, criza constituțională de la Washington, totalitarismul, Israelul și condiția evreilor, precum și moștenirea anilor 1960-1970 pentru politica Americii. „Toată epoca asta, tot acest secol XX va fi probabil unul dintre secolele de vârf ale istoriei, dar nu în politică.“

Interviurile din această carte, prietenoasă și care permite o lectură relativ ușoară, reprezintă o invitație la reflecție cu privire la probleme care au frământat omenirea în decenii din parte a doua a secolului trecut- crizele legate de totalitarism, minciuna stalinistă, rasismul și culpabilitatea nazismului, ura care s-a născut, natural am putea spune, din aceste ideologii și care s-a răspândit cu o viteză formidabilă, suprimarea libertății, încercarea de a distruge orice formă de a gândi liber, autentic. Hannah Arendt a făcut pionierat în conceptualizarea unei epoci, a devenit un glas puternic pentru istoria disidenței. A respins conformismul și a pledat pentru onoare și principialitate. „Cred că este sarcina istoricilor și totodată a oamenilor care, deși trăiesc în aceeași epocă, rămân independenți – să fie păstrătorii adevărurilor factuale.“

Într-un sistem totalitar, gândirea însăși este o întreprindere periculoasă – afirmă ea. Dar absența gândirii face ca răul în sine să se convertească într-un rău banal, care, în timp, duce la disoluția discernământului. Când gândirea și acțiunea se despart, spațiul libertății este în primejdie, dar – în măsura în care poți să arunci o privire asupra trecutului, să îl cunoști și mai ales să ți-l asumi onest, atunci înseamnă că ești liber să iei de unde se poate experiența și gândirea trecutului – Notre héritage n’est précédé d’aucun testament.