În 8 decembrie 1972, nemulțumit de baterea pasului pe loc, în pofida eforturilor sale de a-și pune gândul în pagină, Constantin Noica scria într-una dintre agendele lui: „Zero treabă, non-treabă, anti-treabă, sub-treabă. Trebuie dat nume netrebniciei lucrătoare” (Vezi Jurnal de idei, fragmentul 4.157). Nu este vorba doar despre o expresie a exasperării, ci și de o admirabilă expresie a spiritului mereu iscoditor, care vede și în sfera strădaniei fără rezultate o gradație și diferențieri necesar a fi definite. După ce omul a dat nume animalelor, cum spune Biblia, ceea ce are de făcut în viață este departe de a se fi epuizat. Au mai rămas florile, pietrele, norii și vântul, curenții marini și cerul (cosmosul). Au mai rămas toate lucrurile caracteristice lui, omului… Și iată, într-un soi de consonanță cu preocupările existențialiste și cu cele ale literaturii absurdului – în vogă culturală pe atunci, cu romanele și eseurile lui Albert Camus și Jean-Paul Sartre –, Noica se preocupă de impasul cu care se confruntă el însuși, pe moment, gândindu-se că a-l cerceta, defini și clasa după gradele sale poate fi chiar calea de a-l înțelege și depăși, de a-l lăsa cu totul în urmă.
Este un gând fugar, consemnat lapidar, într-un singur rând, notat, poate, pe genunchi. Dar este un gând care ar fi meritat să fie luat mai atent în seamă, dezvoltat și dus mai aproape de capăt. Păcat că Noica nu a mai simțit nevoia sau nu a mai avut răgazul de a reveni asupra lui. Asta dacă nu cumva stringența lui nu s-a mai profilat cu suficientă insistență.
Câți dintre noi nu pățesc însă, sporadic sau cotidian, ceea ce i s-a întâmplat lui Noica la începutul lui decembrie 1972? Câți nu se izbesc de „obsesia și inhibiția colii albe”, de sentimentul că nu găsesc expresia potrivită pe seama fulgurației care îi bântuie, că rămân, totuși, înafara sau pe de lături în raport cu intenția cu care s-au așezat la masa de scris? Probabil cazul cel mai notoriu din cultura noastră rămâne al lui Liviu Rebreanu, care „pierdea” nopți întregi – munca lui literară se desfășura nocturn – cu formularea, șlefuirea, corectarea, reelaborarea primei fraze din următoarea lui carte. Chinul lui reluat, recurent, cine nu l-a experimentat, măcar o dată în viață? Și cine nu îl înțelege?
Când te zdrobești, stai cu creionul în gură, te zgâiești la pereți, tai și rescrii deasupra, dai ture prin cameră, amâni și conversezi distrat cu alții, lăsându-și mintea să lucreze între timp, când faci măcar ceva din toate astea sau treci prin toate, pe rând, fără ca la final să găsești soluția căutată înseamnă că te-ai învrednicit – după cum spune filosoful de la Păltiniș – de netrebnicie lucrătoare. Că este lucrătoare, nu încape îndoială. Nu ai stat degeaba, mutându-ți gândul în altă parte, ci te-ai străduit din plin, te-ai tocmit cu tine însuți, te-ai „zdrobit” și învolburat, sperând că o concentrare suplimentară, o atenție sporită îți vor aduce succesul dorit.
Pe o scară ale cărei gradații le propune chiar inventatorul ei, se poate astfel avansa cu netrebnicia lucrătoare dinspre nimic înspre insuficient, după cum urmează:
„Zero treaba” pare să fie atunci când nu faci nimic, oricât te-ai afla în treabă. Ea echivalează în hârtia – sau hârtiile – aruncată/ aruncate ghemotoc la coș sau fircălită/ fircălite nervos și apăsat la capătul unei trude total sterile, din care nu rămâne de reținut chiar nimic.
„Non-treaba” este o muncă dusă la un anume sfârșit pe care, contemplând-o retrospectiv, analizându-i rezultatele, o găsești lipsită de valoare. Există însă și capcane în acest domeniu. Mă gândesc la faimosul exemplu al inaugurării politicii americane de New Deal care a succedat Marii Crize Economice de acum un secol. Statul angajează un om fără ocupație să sape o groapă. După ce groapa este săpată, tot statul angajează un alt șomer să astupe groapa. Amândoi sunt plătiți pentru munca lor. Consecința directă este că banii primiți vor fi cheltuiți de către beneficiari pentru a-și satisface nevoile, după caz. Comercianții care încasează contravaloarea mărfii pe care le-au plasat-o vor avea bani de investit în aducerea altor obiecte menite să satisfacă cererea. Și tot așa, cu fiecare mișcare a banilor, circuitul economic se reface. Munca inutilă a celor doi săpători se dovedește, în cele din urmă, de o mare utilitate. De unde se vede că există non-treabă și „non-treabă”… Cine „pierde” vremea în fața unui computer fără a îndeplini o muncă utilă face o treabă sau o „non-treabă”? Iată un bun motiv de reflecție, iar răspunsul va depinde de ce anume înțelege să facă cel care acordă întreaga sa atenție tastaturii computerului pentru a face ceea ce face, nimic altceva.
Noica pomenește și „anti-treaba”. Aceasta este, fără îndoială, atunci când din „zdroaba” ta iese ceva exact pe dos decât ai proiectat. Exemplul clasic rămâne povestea junimistă a sfârâiacului pe care o istorisea odinioară Ion Creangă celor avizi să îl asculte și să se amuze. Neputând face potcoavele pe care se lăudase că ar fi meșter a le confecționa, un ins propune, în schimb, celui ce dorise să-și potcovească patrupedul cabalin, să-i facă un sfârâiac. Dornic să scape de incapabilul fălos, dar poate și un pic curios ce poate însemna asta, potențialul beneficiar dezamăgit al potcoavelor acceptă. „Atunci țiganul, vesel, vâră din nou fierul în foc; suflă cât poate din foi, suflă de fluieră foiul și, când l-a scos, fierul era alb ca argintul, – și țiganul grăbit îl bagă în copaia cu apă ce era lângă dânsul. Sfâââr, făcu apa din copaie.// – Uite, mă, române, gata sfârâiacul” (Artur Stavri, Amintiri despre Ion Creangă). Anti-treaba este atunci când vrei să faci niște potcoave și îți iese un sfârâiac.
Mai există însă „sub-treaba”. Ea survine atunci când, în pofida strădaniilor, ceea ce obții este sub pragul de acceptanță, sub minima utilitate, sub limita minimalei bucurii estetice sau ludice, măcar. Sub-treaba este când mâzgălelile pe care le-ai izbutit rămân insuficiente înaintării în materia vizată sau se dovedesc nefolositoare. Poate părea paradoxal, dar sub-treaba nu se referă, după părerea mea, doar la maculatura pe care, vrând-nevrând, o producem. Ea privește tot ceea ce izbutim mai jos de potențialul nostru real. Pot fi lucruri în principiu admirabile, pe care un altul nu ar fi fost în stare să le producă. Degeaba, tot sub-treabă rămân, câtă vreme cu o concentrare de energii mai mare, printr-o mobilizare de sine superioară, prin stăruință suplimentară sau într-un context mai favorabil ales am fi izbutit mult mai mult, ceva în care să ne găsim mai bine.
Conceptul de ne-trebnicie lucrătoare – căruia i s-ar putea spune și activitate zadarnică, dar căreia îi pot corespunde și câteva locuțiuni tradiționale (a bate apa în piuă, a te afla în treabă, a trage mâța de coadă, a tăia frunză la câini etc.) – pare echivalentul unei munci dezamăgitoare, deși laborioase; zadarnice, submediocre… Traversând un asemenea stadiu, Noica a reflectat asupra sa, oferind o scară – să-i spun „valorică”? – a diviziunilor sale.