Clara Usón: „Viața e gri și despre această viață, despre acest gri scriu acum scriitorii”

Clara Usón a publicat, deocamdată, în românește impresionantul roman – Fiica Estului – despre Ana Mladici, fiica generalului sârb care a schimbat fața Europei în conflictul iugoslav de acum mai bine de două decenii. De la această carte a plecat dialogul de mai jos. Fiica Estului (Editura Polirom, 2017) a fost tradusă la noi de către doamna Mariana Sipoș – domnia sa este și cea care a intermediat întâlnirea care a stat la baza acestui interviu. Îi mulțumim doamnei Sipoș și pe această cale.

Cristian Pătrășconiu: Cum a fost prima zi după ce ați terminat romanul Fiica Estului? Cum v-ați simțit atunci? Eliberată, bucuroasă?

C.U.: (zîmbește) Îmi place prima întrebare. De regulă, la interviuri, sunt întrebată într-un fel opus: ce cred despre ceva anume din roman, de ce am pus una sau alta în roman. Asta chiar îmi place. Cum a fost, așadar, în prima zi? Sincer, foarte fericită. Nu am avut sentimentul că ar fi o carte bună, sau pe jumătate bună sau proastă – pur și simplu, nu m-am gândit atunci, când era foarte caldă, în acești termeni. Ceea ce știam era că am lucrat la un proiect mare, foarte ambițios și m-am bucurat foarte mult că l-am dus până la capăt. Am făcut-o! Asta era. Era bucuroasă pentru că eu eram cea care a terminat o asemenea muncă. Dar mai apoi, nu spun imediat, nu spun că în prima zi sau în a doua zi după ce am terminat romanul, mi-am spus: da, cartea e acolo, e gata, ce voi face de acum înainte? Și întrebarea a fost cu atât mai acută în cazul acestei cărți anume – fiindcă am colindat Balcanii, pentru cartea aceasta, vreme de trei ani. Am locuit acolo – aici, de fapt, în zona din care face parte și țara dumneavoastră – un timp însemnat. Am fost parte din acest loc, m-am identificat cu el. Și după ce am terminat, mi-am pus întrebarea, având oarecare derută în mine – ce anume o să fac, ce o să urmeze? Pentru că trăisem, și la propriu și cu mintea, într-un loc căruia începusem să îi învăț elementele specifice, detaliile, obiceiurile – care au părut diferite de cele din țara din care eu provin, dar care, în fond, nu sunt chiar așa de diferite.

C.P.: E un timp dificil pentru dumneavoastră, acesta, dintre două romane? Am pus întrebarea aceasta mai multor ro­mancieri – și străini, și din țara mea – și majoritatea răspunsurilor merg într-o anume direcție, una și aceeași…

C.U.: Da. Chiar foarte dificilă. Bănuiesc că aceasta este direcția de care spuneați.

C.P.: Exact.

C.U.: Da. Scriitorul este un fel de Sisif. După ce duce piatra în vârf, e greu de suportat coborârea și e dificil de dus ideea de a o lua din nou și din nou de la capăt. Dar Sisif este etern; noi nu suntem. Și, ca să revin la întrebarea care mi-a oferit ocazia să îl evoc pe Sisif, între două romane pot să ajung să mă simt ca și cum nu aș avea nici un scop; este un timp chiar dificil de îndurat. Sigur, mă mișc, încerc să îmi țin mintea ocupată, călătoresc, discut, dar e important să ajung la următorul roman, să fiu cât mai aproape de el.

C.P.: Putem spune – fără să fie aceasta o formulă excesivă – că un scriitor este o persoană care este în căutarea unei pietre mari?

C.U.: Da, da. O piatră pe care să o urce cu stil, cu artă. În ce mă privește, nu cred că am dat vreodată textul perfect; prin urmare, cu fiecare text nou, cu fiecare carte nouă încerc să scriu și mai bine.

C.P.: Care au fost cele mai neobișnuite reacții pe care le-ați primit de pe urma acestui roman?

C.U.: E încă o provocare care îmi place. Când am început să scriu despre Ratko Mladici, în fond, când am început să scriu despre unul dintre cei mai mari criminali din epoca modernă din Europa, sigur că am scris în camera mea, în siguranță, așadar. Dar chiar și așa nu am putut să îmi reprim gândul – și dacă va afla ce scriu? Dacă va da peste ceea ce am scris despre el? El e un mare ucigaș; dacă va gândi în termeni de acest fel și despre mine? M-am temut puțin, trebuie să recunosc. Dar mai apoi, el a fost capturat și nu am mai avut a mă teme de ceva din partea lui în mod direct. Cred însă că a fost ceva cu ediția în limba italiană a acestui roman – o ediție care sună foarte, foarte bine. A fost ceva legat de un detaliu despre care editorii italieni cred că i-au informat foarte repede pe cei din anturajul familiei lui Ratko Mladici. Și atunci Darko – un nume cu rezonanțe shakespeari­ene –, Darko, deci, care era fiul lui Ratko Mladici, le-a scris editorilor italiani, cu sugestia că nu îi este foarte plăcută publicarea cărții mele acolo și că ar vrea să o citească înainte. Dar, pentru Dumnezeu, nu era un personaj de-al meu, nu e în roman, ce treabă poate să aibă el? (rîde cu poftă)

C.P.: Cum ați ajuns, de fapt, la Fiica Estului?

C.U.: Poate că dintr-o întâmplare. Sigur a fost că, la un moment dat, am citit despre Ana Mladici – cine a fost. Noi, în Europa de Vest, am fost la început foarte nedumeriți cu privire la ce se întâmpla atunci în fosta Iugoslavie. Un război în Europa? – ne întrebam. Nu era vorba nici despre Orient, nici despre Africa – era ceva destul de aproape de noi. Am fost nedumeriți, confuzi – așa de aproape de noi să se întâmple una ca asta? Și am dat, cum spuneam, peste povestea aceasta și m-am gândit că lucrurile nu se poate să se fi născut acolo din nimic, că au fost surse de inspirație, că acele crime și acele acte de tortură au avut ceva care le-a declanșat. După sinuciderea fiicei sale, Ana, Ratko Mladici a devenit, de altfel, complet dereglat. Mi s-a părut că văd în povestea Anei Mladici elemente ale unei tragedii antice, mi s-a părut că ea, cea în care începe să crească îndoieli din ce în ce mai mari cu privire la sensul a ceea ce se întîmpla și sub comanda tatălui ei, îmi poate oferi o înțelegere complexă asupra a ceea ce a fost conflictul din fosta Iugoslavie. Am început să citesc mai aplicat, să studiez regiunea, politica de acolo, am citit o mulțime de cărți despre Balcani și despre patimile politice și identitare de acolo. Inițial m-am gândit că ar putea să îmi iasă o nuvelă – dar am înțeles că am nevoie de mai mult spațiu, căci nu pot să încerc să cuprind într-un text mai degrabă scurt tragedia unei familii și, deopotrivă, tragedia fostei Iugoslavii. M-am repliat, am studiat și mai în amănunt această regiune – în care am locuit mult, cum vă spuneam –, m-am apropiat, de-a lungul acelor trei ani de studiu atent, de o cultură fantastică, de oameni extraor­dinari, de prozatori și poeți excelenți. Toate acestea și toți aceștia m-au ajutat să înțeleg mai bine – și, în cele din urmă, m-au ajutat să convertesc în această carte înțelegerea pe care am dobândit-o.

C.P.: O în­tre­bare care este susținută de fapt de o imensă admirație: cum ați putut scrie un asemenea roman?

C.U.: Mă simt flatată și recunos­cătoare pentru această admirație. Cum am scris cartea aceasta? Cred că știu să explic pe bucăți cum am procedat, dar nu știu dacă pot să dau o anume rețetă despre acest roman. În tot cazul, am intenționat să fiu mai mult decît epică în ceea ce am scris. Știu că o asemenea țintă este una foarte ambițioasă. Dar am considerat că trebuie să încerc să fac ceva mai mult decât să povestesc – acum, spre deosebire de ceea ce aveau la îndemână scriitorii din urmă cu un veac sau două veacuri, vedem mult mai multe, avem internet, avem imagini, trecem de la una la alta. Știm, cu alte cuvine, relativ bine, dacă vrem să știm, ce s-a întâmplat. Eu am încercat, mai ales, în cartea aceasta, să văd și de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Și pentru aceasta am folosit tehnici diferite, registre stilistice diferite pentru a reda polifonia acestei tragedii din Balcani.

C.P.: Ce poate spune un roman foarte bine și nu pot spune cărțile de istorie sau documentele reale despre o epocă, despre personajele pregnante ale unei epoci?

C.U.: Chiar și cărțile de istorie sunt, pe undeva, cărți de ficțiune. Nu vreau să spun prin aceasta că un autor de istorie falsifică realitatea – dar el face, așa cum, în felul său, face și un scriitor, o „tăietură“, propune un unghi, o perspectivă. Sau, în alt fel, un istoric descrie mai întâi, așa cum ar trebui să o facă și un scriitor – și nu știe de la început sau nu spune de la început ce este bine, ce este rău. Pe de altă parte, chiar dacă există mai multe zone unde istoria și literatura se pot intersecta, există și „teritorii“ unde acestea două sunt diferite. Spre exemplu, istoria/istoricul îți poate spune ce a făcut, în mare cel puțin, Napoleon. Ceea ce nu îți poate spune istoria – dar o poate face literatura, o poate face un scriitor – este ceea ce Napoleon a gândit sau ceea ce este probabil că ar fi putut să gândească. Un scriitor poate intra în mintea lui. Noi, scriitorii, putem merge mai departe în raport cu personajele pregnante – putem să spunem ce e probabil că simțeau, de ce e probabil că se temeau, ce îi determina să facă un gest sau altul. Aceasta nu este deloc o putere mică – mă refer la ce anume pot face scriitorii. Un scriitor poate să pună, într-un discurs coerent, suficient de multe detalii despre contradicțiile naturii umane. Și, da, un roman poate ajuta să înțelegi mai bine, mult mai bine un anume eveniment major din istorie. Când am început acest roman, nu am urmărit să îl judec din start pe Ratko Mladici; cred că la finalul lecturii cărții mele, oamenii pot înțelege mai bine cine a fost acest om, de ce a făcut ceea ce a făcut.

C.P.: Chiar am vrut să vă întreb, e ca și cum mi-ați anticipat următoarea mea întrebare – cum este să intrați în mintea lui Ratko Mladici? Cum e acolo? Cum v-a fost acolo?

C.U.: 100% exact, obiectiv, realist nu am cum să spun cum este acolo, în mintea lui. Aceasta este o afirmația factuală și de necontrazis – pentru că Ratko Mladici din romanul Fiica Estului este Ratko Mladici al meu. Este așa cum mi-am imaginat eu că ar fi putut să fie.

C.P.: Vă mai provoc puțin – e ceva bun, luminos acolo, în mintea acestui criminal odios?

C.U.: Și știți că nu o să răspund tranșant (zâmbește). Eu sunt scriitoare – ca scriitoare nu am fost preocupată să separ ceea ce era eventual bine acolo de ceea ce era rău. Nu m-a interesat deloc așa ceva. Scriitorii nu scriu despre ceva totalmente rău sau totalmente bun. Scriitorii nu sunt sau nu trebuie să fie în primul rând profesori de etică. Alb și negru. Nu. A fi scriitor este despre ceea ce e la mijloc, despre spațiile acestea intermediare dintre alb și negru, atât de generoase. Viața e gri și despre această viață, despre acest gri scriu astăzi scriitorii. Nu am scris direct sau în primul rând despre bilanțul răului făcut de Ratko Mladici; am scris despre circumstanțele complexe care l-au pus în poziția de a face acest rău, un rău imens. Despre ce a putut determina mintea acestuia să îl facă să acționeze în modul în care a făcut-o. Era, așa cum putem intui ușor, un caracter dificil pentru cei cu care lucra; dar era, nu mai puțin, și un tată foarte bun, după câte se pare. Nu scuz în vreun fel nimic din ceea ce a făcut acest om; dar nici să îl acuz nu a fost motivul principal pentru care am scris această carte. Despre Mladici, despre Ratko Mladici, să nu uităm că el a fost desemnat de Slobodan Miloșevici să conducă armata sârbo-bosniacă. Povestea mea, povestea din roman este, așadar, și una despre forța de modelare a circumstanțelor. Probabil că dacă nu ar fi ajuns să conducă armatele Republicii Srpska între 1992 și 1995 în acel teribil conflict, Mladici ar fi rămas același caracter dificil, dar destinul său ar fi fost altul. Circumstanțele sunt, adesea, teste foarte puternice. Mladici a fost un monstru, dar nu numai un monstru.

C.P.: Dar cum e să intrați în mintea Anei Mladici? Cum este acolo?

C.U.: Din nou, trebuie să spun că nu e Ana Mladici cea reală, ci e Ana Mladici a mea. Mi se pare o precizare importantă. Știți, în mine a fost un oarecare conflict: nu am cunoscut-o niciodată în realitate, nu am întâlnit-o; pe de altă parte, am construit-o în mintea mea din bucăți pe care le-am luat din multe texte, din multe discuții cu jurnaliștii, fie ei spanioli, italieni, și mai ales din presa din Serbia și Bosnia. Chiar și așa, mi s-a părut că a fost prea puțin ceea ce a ajuns la mine – și de aici conflictul din mine despre care vă spuneam, fiindcă eu trebuia să fiu respectuoasă față de acest personaj în mod special. Am avut – și am și acum – o mare simpatie pentru Ana Mladici. Trebuie să fiu onestă și să spun că nu am știut și nici acum nu știu ce s-a întîmplat cu ea cu adevărat, în detaliu. Versiunile pe care le știm au fost negate, iar mie nimeni nu mi-a spus exact cum s-a întâmplat cu ea, când s-a sinucis. Dar am o mare simpatie pentru acest personaj – să te sinucizi la 21 ani, în acel context, este o tragedie atât de mare… Un om ca ea să moară, să aleagă să se sinucidă la 21 de ani, în mijlocul unei teribile revărsări de ură naționalistă – o tristețe așa de mare. Complicat, așadar, să încerc să intru în mintea Anei Mladici – a personajului meu, încă o dată – și, deopotrivă, fascinant.

C.P.: Judecă un scriitor? Sau nu trebuie să facă așa ceva?

C.U.: Eu nu judec. Nu cred că trebuie să judec. Cehov, un scriitor de care mă simt, și afectiv, foarte apropiată, a fost acuzat de către unii dintre contemporanii săi că textele sale „nu au morală“, că nu sunt morale. Cred că nici nu e nevoie. Nu trebuie să judeci, să dai sentințe; trebuie doar să spui, să povestești.

C.P.: Tema majoră din cartea dumnea­voastră este, credeți, una care aparține doar trecutului sau ea este și despre prezent?

C.U.: Răspunsul este o conjuncție. Ceea ce povestesc este, în primă instanță, despre ceea ce a fost acum două decenii în fosta Iugoslavie. Dar, și aceasta am sugerat-o și în roman, întrucât o lecție importantă pe care o învățăm din istorie este aceea că nu învățăm mai nimic din istorie, cartea mea este și despre prezent și poate fi, din păcate, și despre ceea ce va veni. Ideologiile întunecate au lovit teribil în trecut, o fac și acum și o vor mai face. Teoretic, știm ce au făcut fasciștii, naziștii, naționaliștii, comuniștii, știm că a curs foarte mult sânge, dar se pare că nu știm suficient de bine sau că nu ne amintim cu toții aceleași lucruri. Ceea ce nu ar trebui să fie repetat, din păcate, s-a mai repetat și probabil că se va mai repeta. Pulsiuni de genul celor care i-au mobilizat pe cei care au fost în conflict în Balcani acum două decenii sunt încă în viață și vor produce realitate. Deci, e o carte despre trecut și despre prezent. Inclusiv pentru motivul că trecutul nu trece, nu dispare; este, într-o anumită măsură, aici. Iar istoria poate fi manipulată pentru a inocula ură și teamă.

C.P.: De ce refuzăm lecțiile istoriei?

C.U.: Chiar nu știu, sincer. Nu știu de ce o facem. Nu ar trebui să o facem, mai ales în legătură cu ceea ce deja a provocat atâta moarte și suferință. Cum să uităm, à propos de fascism, ce a făcut Musollini? Sau Hitler? Chiar nu știu de ce o facem; aș vrea să am un răspuns la aceasta, dar nu am.

C.P.: Ce pot face scriitorii în fața nebuniei de aici din Est, din Balcani? Care este forța lor?

C.U.: Nu știu dacă scriitorii au cu adevărat o influență majoră. Puțini intelectuali au, de fapt, influență. Aceasta, pe de o parte, dacă vorbim de o influență directă, masivă. Dar scriitorii, poeți sau prozatori, pot face oamenii să înțeleagă mai bine ceea ce trăiesc și îi pot apropia unii de alții – atât de mult încât pot să realizeze cât de asemănători suntem unii cu alții și în cât de multe privințe. Întrebarea suplimentară – care mi se pare, de asemenea, foarte importantă – este cine mai citește astăzi?

C.P.: Și atunci, în condițiile în care forța scriitorilor este destul de mică, așa cum sugerați, de ce să mai scrii astăzi? Pentru ce, la ce bun?

C.U.: Sisif? Am vorbit mai înainte despre Sisif. Nu știu dacă a evoca acest nume e tot răspunsul la această întrebare, dar o parte din el sigur este. Și mai e ceva: suntem liberi, sunt ființe libere, nu e musai să îi conferim literaturii o funcție anume; ea este, în sine, un extraordinar companion pentru noi, oamenii.