– la despărțirea de Ion Brad –
Tocmai mă pregăteam (premoniție?) să scriu despre una din ultimele sale cărți, Întoarcerea la arhivele personale, când telefonul unui prieten comun mă anunța că poetul Transilvanelor cetăți fără somn s-a mutat la cele veșnice. Și în această carte, ca în aproape toate cărțile sale, Blajul ocupă locul central, căci există în itinerariul biografic al unor scriitori locuri care le marchează decisiv evoluția literară. Pentru Ion Brad, un asemenea loc este Blajul. Legăturile lui cu Blajul sunt multiple, complexe și variate.
În primul rând, Blajul este orașul anilor de liceu, care n-au fost, ca pentru Bacovia, cimitir al tinereții, ci deschidere generoasă spre istoria și literatura Transilvaniei, care vor fi coordonate fundamentale ale scrisului său. E drept că acei ani, de la mijlocul veacului trecut (1940-1948), au fost ani întunecați de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial și de perspectiva apropiată a instaurării comunismului. Sfârșitul școlarității sale, anul 1948, este unul nefast pentru Biserica și Școlile Blajului: Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică este scoasă în afara legii, iar Școlile Blajului, transformate caricatural până la desfigurare; profesorii lor, exilați în colțuri îndepărtate ale țării. Tânărul licean a avut, în acești ani grei, norocul unor profesori și îndrumători spirituali pentru care a mărturisit toată viața o vie recunoștință și un profund respect. Nu numai că este un elev eminent, dar în anii liceului frecventează societatea de lectură, ajungând președintele acesteia, debutează într-o revistă școlară din Alba Iulia, scrie articole și eseuri premiate de conducerea liceului și se bucură de îndrumarea dascălului său de poezie, așa cum îl numește pe profesorul de literatură română Gheorghe Biriș (poetul Radu Brateș).
Blajul este una din temele principale în scrisul lui Ion Brad. De la debut și până în pragul „marii treceri”, pagini multe și felurite în aproape toate genurile literare, de la articole și evocări la poezie, de la roman la dramă istorică, înfățișează aspecte din istoria și trecutul cultural al Blajului. Ocupân-
du-mă de cele mai frumoase pagini literare închinate Blajului, când am ajuns la Ion Brad, am fost pus în dificultate, pentru că nici un alt scriitor n-a scris atâta despre Orașul Luminilor Ardelene, încât s-ar putea alcătui o asemenea antologie numai din scrisul lui Ion Brad. Scriitorul însuși a realizat o asemenea crestomație, evident destul de parcimonioasă, dân-
du-i un titlu desprins din cunoscuta rugăciune, Blajul nostru cel de toate zilele, sugerând importanța vitală a Blajului în istoria neamului românesc.
Legăturile lui Ion Brad cu Blajul se continuă și după absolvirea liceului: a scris pagini de apărare și de mai dreaptă prețuire a Școlilor Blajului, a marilor ierarhi și dascăli de aici, și-a ajutat foștii profesori să revină la catedrele pe care au fost obligați să le părăsească și să-și reia activitatea științifică, literară și publicistică. Într-o vreme când străzile orașului aveau nume ridicole și nepotrivite cu statura istorică a Cetății (str. Fânului, a Fagului, a Plopilor etc.) s-a străduit să le boteze cu nume din istoria și cultura ei.
Un proiect pentru a cărui realizare s-a străduit mult a fost revenirea vechiului centru civic al Blajului, actuala Piață 1848, la demnitatea de altădată; pentru că a fost o adevărată batjocură să se instaleze un sanatoriu TBC în Academia Teologică, instituția școlară emblemă a Blajului, unde scriitorul a propus înființarea unui Muzeu al Școlii Ardelene. Din vechea, marea și valoroasa Bibliotecă Centrală Arhidiecezană, pe care a cunoscut-o ca elev, a readus de la Cluj colecții de reviste și cărți de patrimoniu, întemein-
du-se, astfel, în 1973, Biblioteca Documentară Timotei Cipariu. A îndemnat pe scriitorul și sculptorul Ion Vlasiu, mai vârstnicul său prieten, să realizeze pe Câmpia Libertății un ansamblu arhitectural ce exprimă aspirația spre unitate și libertate națională, străjuit de chipurile în bronz ale ctitorilor Blajului, ale ierarhilor Andrei Șaguna și Ioan Lemeni, acei preoți cu crucea-n frunte, și ale pașoptiștilor noștri, toate acestea într-o vreme când asemenea realizări nu aduceau elogii, ba, dimpotrivă, comportau riscuri prin curajul abaterii de la dogma ideologiei comuniste.
Celui drept se cuvine laudă, spune un stih din Psalmi. Fără a nega faptul că Ion Brad a deținut importante funcții pe linie culturală și diplomatică în aparatul de partid și de stat, nu se poate nici trece cu vederea ceea ce a făcut el bun în aceste funcții; după îndemnul lui François Villon: trebui să spui de bine, bine!
Și Blajul, destul de reticent cu cei care, într-o vreme, păreau că s-ar fi dezis de spiritul său luminat, după un deceniu de la prăbușirea comunismului, revenind în primăvara anului 1999 la o reconsiderare obiectivă a activității scriitorului, îl declară în semn de prețuire Cetățean de Onoare al Orașului, prilej cu care a rostit o adevărată profesiune de credință, definitorie pentru oamenii Blajului, în rândul cărora Ion Brad ocupă un loc proeminent: „Cum aș putea să nu fiu emoționat și recunoscător în aceste clipe, când îmi văd numele așezat printre cetățenii de onoare ai Blajului istoric. Mai ales că această întâmplare fericită are loc în zilele când aniversăm 245 de ani de la deschiderea școlilor care au fost, într-adevăr, Fântâni ale darurilor pentru atâtea generații de români. Ei toți au învățat aici să se ia de piept cu o istorie vitregă pentru a dovedi și vechimea și setea de lumină și de libertate a națiunii lor. Știm și vedem cu toții că, până la urmă, lupta aceasta a biruit. Nu fără sacrificii, nu fără jertfe. Așa cum știm că Blajul adevărat s-a născut odată cu școlile sale, tocmai cum gândise, încă de la începuturi întemeietorul lor, episcopul voievod, cum îl numise Nicolae Iorga pe vlădicul-martir Ioan Inocențiu Micu-Klein.”
Multe din poeziile scrise în ultima vreme sunt cutreierate de presentimentul morții; într-una din acestea își imaginează propriul sfârșit ca o lentă extincție, înconjurat la Pănadea natală de jalea neamurilor:
Am rătăcit din nou cărarea…
Și cade soarele-n amurg…
Mă sting încet ca lumânarea
Și lacrimi din icoane curg…
Parcă v-aud plângând pe toți
Când bate clopotu-n Pănade,
Copii, nepoți și strănepoți
Și-o ploaie cu zăpadă cade…
Iar după vechiul obicei
Mă sărutați cu toți pe frunte
Și din săruturi sar scântei
Și plâng toți brazii de pe munte…