Anul acesta este și cel al Centenarului Cornel Regman; formula, de aparențe solemne, se potrivește însă perfect în cazul oricărui scriitor adevărat –, iar Regman a fost unul dintre ei.
Între membrii Cercului Literar de la Sibiu, criticul și istoricul literar centenar pare un nedreptățit, un personaj mai puțin prezent în conștiința publică, fără a se putea compara cu Negoițescu, Doinaș ori Balotă. Spre deosebire de alți colegi ai săi din grupul de la Sibiu, Regman nu a avut o viață eroică; a ilustrat însă complet ideologia literară și criteriile de valoare proprii legendarului Cerc sibian.
Iată că în 2019 se împlinesc și 20 de ani de la dispariția scriitorului. În urmă cu 20 de ani, în momentul în care Cornel Regman părăsea această lume, am publicat un articol despre el în România literară. Îl reproduc astăzi fără nici o modificare, convins că mesajul lui și-a păstrat intactă actualitatea.
„Simbolurile nu trebuie construite în mod expres: natura, existența zilnică sau hazardul se însărcinează cu fabricarea lor. Trebuie doar să le sesizăm.
Pe la începutul anilor 1950, Maria Banuș era poetă oficială, slujitoare devotată a realismului socialist, prezență obligatorie în manualele școlare. În aceeași perioadă, Cornel Regman se ascundea, la propriu și la figurat, neîndrăznind nici măcar să-și arate chipul: pentru că făcuse parte din Cercul Literar de la Sibiu, pentru că avea un catastrofal dosar de cadre. Maria Banuș părea destinată in aeternum unei redutabile glorii literare de tip sovietic; Cornel Regman își ducea existența de intelectual marginalizat, la limita mizeriei și la o distanță kilometrică de lumina rampei. Una urca spre culmile viitorului luminos; celălalt se pitea în găoace, cu speranța că autoritățile vor uita prietenia ce-l lega de proscrișii I.D.Sîrbu, Ion Negoițescu și Șt.Aug.Doinaș, aflați pe rînd și ei îndărătul gratiilor.
Numai că, așa cum spune poetul, „se schimbă vremurile și voințele” mai repede decît credem. Cînd se ivește, timidă, mica liberalizare din anii 1960, Regman poate, în fine, să-și publice non-conformistele sale pagini, articolele vitriolante și iconoclaste; iar Maria Banuș începe, probabil, să se întrebe cît de rentabilă poate fi à la longue colaborarea cu regimul comunist. Și, în timp ce vocea criticului Regman devenea tot mai clară și mai sigură de sine, vocea poetei Maria Banuș se modula neașteptat pe linie vag opoziționistă. Fie că scria despre Lucian Pintilie sau despre cărți recent apărute, Maria Banuș își lua în serios rolul de a formula adevăruri incomode pentru oficialitate.
Instalarea în România a demenței absolute sub forma „epocii de aur” ceaușiste a separat complet apele: de o parte, s-au situat „cîntăreții de ianuarie”, urătorii abonați ai cuplului prezidențial; de alta – scriitorii propriu-ziși. Spre lauda ei, poeta și-a ocupat spontan locul de partea onorabilă a baricadei, încurajată de faptul că cei mai buni critici ai momentului, precum Cornel Regman, o apreciau favorabil și, de data asta, în deplină obiectivitate. Maria Banuș instaurează la noi o paradigmă ciudată, dar specifică; poemele sale, uneori dureros autocritice, marchează spectaculoasa răsturnare de conștiință:
– Ce ai pe mîini, fetița tatei?/ – Am sînge tată, m-am jucat…/ Am omorît, m-au omorît./ – Ce joc urît!
Acest dialog în lumea de dincolo cu părintele ei, care o privește mustrător, reprezintă condamnarea fără echivoc a literaturii scrise de poeta însăși în slujba totalitarismului, a „jocului urît” cu istoria, în care ea s-a lăsat angrenată. Cît despre Cornel Regman, el a putut, în sfîrșit, să exprime, cu o claritate cristalină, crezul Cercului Literar de la Sibiu și să înzestreze literatura noastră cu sclipitoarele sale studii de aspect aforistic.
Printr-o mecanică celestă al cărei resort ne scapă, Maria Banuș și Cornel Regman au trecut în aceeași zi pragul nevăzut. În îndepărtații ani 1950, nimeni n-ar fi putut prevedea modul în care cei doi vor păși – fără să vrea, mînă-n mînă – granița noastră terestră, pentru a fi egal omagiați de același număr al României literare.
Și astfel două personaje, pe care destinul făcuse tot posibilul să le despartă, intră împreună în fluviul veșnic, superb-unificator, numit Literatura Română, și unde părticica de eternitate a fiecăruia se măsoară după cu totul alte criterii decît efemerul succes ce le-a întovărășit existența”.