În editorialul revistei ViaȚa Românească (nr. 1, 2019), Nicolae Prelipceanu are lăudabila idee de a se întoarce la o creație cinematografică, Reconstituirea, pe care multă lume o consideră a fi o capodoperă, cel mai bun film românesc de până azi: „Am avut norocul să văd Reconstituirea chiar înainte 1990, iar după aceea să-l revăd de câteva ori. De curând (acest articol este scris la 10 decembrie 2018) a fost reluat la o televiziune și, nici de data asta, filmul nu m-a dezamăgit, dimpotrivă. Este o operă de artă adevărată, pe care o poți vedea ori de câte ori, căci vei descoperi mereu câte ceva nou, câte un gest, câte o semnificație care-ți scăpase până atunci. El nu m-a dezamăgit nu atât pentru că îmi vedeam lumea în care trăisem fără voia mea, deși nici asta nu e de aruncat, cât pentru această prezență teribilă a spațiului concentraționar, redat(ă) într-o formă simplă și, aparent banală, dar suficient de semnificativă pentru a trezi suspiciunea și, la urma urmei, spaima activiștilor de partid. Și, firește, bucuria spectatorilor, echivalentă doar cu aceea pe care o vor fi resimțit cei care ascultau Europa Liberă. Căci, într-adevăr, Lucian Pintilie era un om liber și ca un artist liber s-a manifestat și când a gândit și făcut acest film extraordinar, care spunea mai mult decât toate lozincile din lume despre o lume a terorii și a întunericului, programate. Or, regimul concentraționar nu putea tolera un om liber, un artist liber de tezele stupide ale partidului, care nu aveau alt scop decât să-i îndobitocească pe oameni.“ Editorialistul Vieții Românești procedează inspirat când reamintește felul cum a fost receptat filmul în epocă, anul 1970. (Pelicula a produs un imens scandal: România literară, printr-o serie de condeie prestigioase, a apărat filmul, iar activiștii de partid, bineînțeles, l-au atacat; printre ei, și Ion Iliescu.) Întrebându-ne ce anume dă perenitatea acestei opere și o deosebește de producțiile regizorilor din ultimul val, am spune că există și în Reconstituirea un minimalism, o stilistică a simplității, un realism crud. Dar opera lui Lucian Pintilie are mereu o miză înaltă (ce lipsește în filmele noii generații!), reușește o uimitoare deschidere de orizont, reușește să vorbească viabil despre condiția umană cu tot dramatismul său.