Eul vulnerabil

Florin Mugur, „O sută și una de poezii”, antologie și studiu introductiv de George Manolache, Editura Academiei Române, București, 2018, 220 pag.

Despre poezia lui Florin Mugur se vorbește prea puțin în ultimii ani, mai dese fiind referințele la volumele sale de convorbiri (mai ales cel cu Preda) și evocările făcute redactorului de la Cartea Românească pe sub ochii căruia au trecut manuscrisele multor autori. Este binevenită, așadar, ideea includerii lui într-o colecție a Editurii Academiei Române în care au apărut antologii lirice în formatul unei selecții cât mai riguroase. O sută și una de poezii înseamnă, în cazul lui Mugur, renunțarea la volumele de tinerețe: antologia începe cu patru texte din Visele de dimineață, apărut în 1961, la începutul deceniului de liberalizare și sincron cu debuturile primilor „șaizeciști”; și se încheie cu poeme din Firea lucrurilor, din 1988, un sfert de secol mai târziu. Selecția e bună și ea urmează cursul ascendent al poeziei lui Mugur, remarcat de majoritatea criticilor. Poetul se desprinde tot mai mult de o fază juvenilă „militantă” a liricii sale, ideologizată și univocă, explorând la maturitatea artistică nu numai teme și motive poetice, ci însuși modul în care poezia se scrie, într-un timp din ce în ce mai apăsător. Liricul era, pentru tinerii poeți comuniști ai anilor 1950, un fel de rețetă de înfrumusețare a prezentului, pe fundalul întunecat al războiului mondial de curând încheiat. În anii 1980, termenii se inversează: poezia devine meditativ-dubitativă, preocupată până la obsesie de supraviețuirea într-un ev mortificant, plină de angoase. De vechea „prospețime” propagandistică și de transformarea poeticului într-o anexă a politicii oficiale nu mai poate fi vorba acum; doar poeții rudimentar-naționaliști pot cânta Epoca de Aur cu sentimentul că a venit în sfârșit și timpul lor.

Poeziei lui Mugur îi „priește”, în mod vizibil, această condiție de insecuritate. Starea de criză, frisonul de spaimă, convulsiile moral-psihologice, tremurul mâinilor, al odăii, al cărților, „nervii obosiți de milă” – iată reacții și simptome care, împreună, conturează un eu vulnerabil. La antipodul proiecțiilor eroizante din poezia de tinerețe (a lui Mugur și a altora), acum introspecția va reuni elementele, personajele, secvențele memorialistice ori imaginare, recuzita și măștile unei lirici tot mai dense și stratificate. Versul se complică tot mai mult, denotativul fiind și el un pseudo-registru verbal și poetic, un filtru bine lucrat pentru conotativ și simbolic. Poemele pretind o a doua și o a treia lectură, pentru ca interpretarea lor să prindă subtilitățile de regie și scenografie ale autorului plurivalent. În Fiul, de pildă, „steaua bernard” și „steaua sonia” sunt referințe aproape absconse astăzi la soții Raicu, fugiți în Occident în 1986 și despre care volumul Firea lucrurilor apărut în 1988 nu putea face vorbire în mod direct. În regim alegoric, în scene cu personaje de basm și în versuri pentru copii, în episoade desprinse din piesele shakespeariene și modulate cu un ton personal, cu animale disputate de o lectură „realistă” și una „hermeneutică” (mielul și iepurele, lebăda și asinul), în fine, cu obiecte ce-și schimbă funcția, păstrându-și structura („banca e doar trunchiul spânzurătorii/ culcat și bătut în piroane”), Mugur exprimă o frică socială și o greață existențială, cu o intensitate greu de găsit la alți poeți din generația lui.

Excelentă mi se pare și ideea selecției, la începutul și la finalul antologiei, a unor poezii mai scurte și „retro”, de atmosferă cehoviană. Cehov apare în aceste „consemnări” ca un maestru al oboselii de viață și totodată al „apucării” ei îndârjite, al speranțelor și al deziluzionării, într-un continuum de biografie personală și general-uman. Sătul de istoria contemporană pe care o trăiește nemijlocit, poetul se refugiază în cărți, în lectura lor din care se va întrerupe însă, revenind cu același tremur al sensibilității rănite. În marea literatură a întâlnit exact ceea ce trăiește, ceea ce e obligat să suporte în toate episoadele vieții lui.

Inclusiv un personaj expediat adesea în definiția superficialității, a inconsistenței limbute, precum caragialianul Mitică devine, în versurile lui Mugur, o imagine simbolică (memorabilă) pentru „un bătrân București/ vulnerabil și pur”, proiectat cu o sfâșietoare nostalgie pe ecranul imaginarului personal. Cât de bun poet este Mugur se poate vedea și din această uimitoare reconsiderare lirică a „miticismului” dâmbovițean, într-un poem intitulat chiar Personaj, unde două tipologii se reflectă una în cealaltă: „El se naște poet/ el trăiește impiegat clasa II/ cu mâinile pline de cerneală violentă/ ca violetele de câmp/ el moare pensionar.// El e fragil/ el are o mie de griji și necazuri/ el se reazimă vesel de vitrinele primăverii/ cu un bilet de amor la butonieră./ El e o rană mică a primăverii./ O lingi puțin și trece.// I like Mitică.// El este auriu și amar și răcoros și înțepător/ el e făcut din ovăz înnobilat/ el e un țăran venit de mult la oraș/ el e întru totul asemănător/ cu un țap de bere la gheață.// Serile Mitică e subțire ca tâmpla unei vrăbii/ serile Mitică tremură într-un bătrân București/ vulnerabil și pur, cu clădirile noi aburind// serile rănile lungi și melodioase ale lui Mitică/ sunt pline de miros de liliac./ Stelele de aprilie au un fel de înțelegere pentru Mitică/ o înțelegere tandră și enervantă de dom­nișoare./ Serile amantele lui parfumează străzile Bucureștiului/ cu va­po­rizatorul/ serile Mitică e singur și rătăcit/ ca tâmpla unei vrăbii de pe Bibescu-Vodă –/ stenahorie sub stelele de aprilie.// Am patruzeci și opt de ani./ Aici sunt, Mitică, dincolo de geamul vitrinei.// Primăvara scobește gropi mici în caldarâm./ În gropi se adună parfum”. Poemul e din Viața obli­gatorie (1983) și anunță noua lirică, funambulesc-tragică, a tânărului Cristian Popescu.

Într-o cro­nică la vo­lumul Por­tretul unui necunoscut din 1980, Nicolae Manolescu făcea observația că măștile din poezia lui Florin Mugur „nu au rostul de a-l ascunde pe poet”, ci sunt „mijlocul lui esențial de a se arăta”. Într-adevăr, chiar și artificialismul inerent reprezentării dramatice, convenția teatrală de care se folosește frecvent autorul, succesiunea de momente și episoade, scene și acte sunt personalizate în această poezie de maturitate într-un chip remarcabil. Poetul împrumută nu numai masca, figura cunoscută a unui personaj, ci și identitatea sa lăuntrică, suma de experiențe decisive prin care s-a format, complexitatea lui existențială. Nu întâmplător, Shakespeare apare aici, prin eroii săi, cel mai des. El e creatorul de lumi ficționale și de personaje care, urcate pe o scenă de teatru, dau sentimentul că „fură” viața tuturor, pentru a o exprima. Recitindu-l pe Shakespeare și „locuindu-i” piesele, Mugur își grefează angoasa lirică într-un corpus literar cu consistența și greutatea existenței. Poetului nu-i sunt suficiente sensibilitățile și vulnerabilitățile personale; el caută surse de inspirație pentru această chinuitoare introspecție și își ia din afară noi resorturi de analiză și motive de chin. Și personajul „jumătate om-jumătate iepure șchiop” va fi preluat din basme și resemnificat cu aceeași intensitate lirică obținută, paradoxal, din experiențele umanității întregi. Așa e omul, par să ne spună elaboratele poeme ale lui Mugur: „întrerupt”, „uitat la jumătate”, prost întocmit, strâmb, nevolnic, obosit, tremurând de ce se-ntâmplă cu el (și de ce i se mai poate întâmpla), izbucnind în lacrimi, de plâns și de râs. Și cu cât poetul studiază mai atent natura umană, exprimată de mari perso­naje și de oameni obișnuiți, cu cât o explorează și o deta­lia­ză, cu atât versurile sale, în loc să fie livresc-artificiale, devin mai intens-personale. Un singur text, Scufița Roșie, din această antologie nu i-a „ieșit” autorului, alegoria fiind șarjată. Rămân celelalte o sută de poezii selectate din creația unui autor rafinat și profund, căruia timpul îi va face tot mai multă dreptate.