dispariție

rămăsesem așa, unul lângă altul încremeniți ca niște

statui albite de ploaie. și tu te gândeai în altă parte

și parcă eu nici nu mai existam – mă dăduseși

afară din lumină și din gânduri încât mă decolorasem

și eu te priveam cu o privire decolorată de tine

până când nu mai existam.

eu dispărusem dar tu erai din ce în ce mai prezentă

în tăcerea din jur, deși nu vorbeai. zâmbeai doar

cu gândurile în altă parte, poate undeva în trecut

când ne privisem pentru prima dată

pe străduța îngustă și plină de lilieci albi

și mireasma lor ne-a apropiat unul de altul

până când am devenit unul.

la asta te gândeai acum, când eu dispărusem din jur.

scara

stăteam privind pe fereastră, ziua începea cenușie,

anostă, ca și camera în care mă aflam,

mă sprijineam cu coatele de pervaz și urmăream

pașii mărunți ai oamenilor amestecați cu flăcările

oarbe ale asfaltului, hârtiile purtate de vânt uneori

peste case, olanele reflectau cerul în care

treceau absent păsări cu aripi de ceară translucidă.

priveam pe fereastră și în spate simțeam o răceală

ciudată, o brumă albită.

și deodată m-am întors și am văzut o scară

atârnând de tavan, o scară ce nu era acolo

cu o oră înainte. ființe străine coborau și urcau

și vorbeau între ele în surdină,

într-un dialect de-abia deslușit.

dar ceva tot am înțeles: ca să poți trăi real

trebuie să continui să urci și să cobori, spuneau ei.

dezvelirea

doar să-ți întinzi palmele spre ea

și să înceapă deodată

urcușul luminilor și deslușirea liniilor

printre umbrele ce se leagănă

din loc în loc, decolorate –

limpezimea să semene cu purificarea.

și timpul să se subțieze până când mișcarea

să devină eternă

în repetarea ei irepetabilă.

și deodată faptele să dispară după chipuri

și nume mincinoase.

dar odată spuse și arătate să devină adevărate –

în luminiș dezvelirea să prindă sfințenia ideii de sus,

unicitatea.

iarna începe încet

iarna începe încet, își ridică spinarea din ninsoare,

se dezlipește de sufet, se desprinde de copaci

și zvâcnește dincolo în marea întunecime.

culoarea ei palidă rămasă în urmă se depune

pe clanțe ca o sare de mare stoarsă din alge.

și negarea începe deodată să freamăte,

și îndoiala să nege ori să afirme.

eu nu mă grăbesc înspre moarte

nu fug peste dealuri și nu port straie de gală.

peisajul se derulează de-o parte și de alta

cu tot mai mult înțeles.

totul poate fi o închipuire
te întrebi dacă încă mai coase

nu știi dacă urci sau cobori, totul poate fi o închipuire

care nu te lasă să spui ce e real și ce nu

așa cum nu poți să spui dacă fereastra e deschisă sau nu,

dacă soarele arde în cer sau în inima ta pâlpâind ca un soare

în mijlocul oaselor fosforescente.

și să vezi un șir de furnici cum roiesc în odaie

și o părăsesc ordonat în șir indian pe sub ușa de lemn masiv

care dă într-un coridor lung și întunecat ce duce în odaia ei

și-ți închipui că ea așteaptă acolo și coase un goblen sub pala

de lună și te așteaptă cum așteptau pe vremuri domnițele pe cruciați –

visau cu ochii deschiși și își înțepau lacrima cu acul și din lacrimă

curgea amurgul și din amurg un cavaler cu stemă și spadă.

și ea stă acolo cu acul în mână și te așteaptă să vii.

dar tu rămâi aici în odaia asta de la capătul celălalt al coridorului

și te întrebi dacă ea e acolo și încă mai coase.

ninge epocal

ninge epocal peste zăpada din curte și ecourile se aud

în coridorul îngust cu lumină de ceară

în care se mai simt pașii nuntașilor – unica nuntă întâmplată

vreodată aici, – și-ai trecătorilor de pe-aici în casa asta devenită 

pustie,

cu anii, cu îmbătrânirea pisicii și a mobilelor moi

care acum zac tăcut ca niște piei de animale vânate

pe dușumele de lemn

trosnind la fiecare pală de amintire

revărsată în ochi ca o sudoare vâscoasă

stârnită în creier.

și noi stăm în picioare străvezii ca sticla de lampă

cu pete de afumătură,

cu limba atârnând peste flăcări și timp

ca în poveștile înfricoșătoare cu monștri.

păreri

în pereți sunt umbre – umbra ei. amintirile.

să fie ea cea de demult? sau poate doar lacrimă cu formă de chip?

chip reflectat de focul din vatră și înfipt în ziduri sub var –

e femeia iubită demult?

e trupul chircit în penumbră adevărat, prezent?

poate fi cuprinsă de repetarea gândurilor încât să dea senzația

de timp?

doar repetarea de lumi nevăzute ninse peste tine

și împotmolirea în uitare e tot ce mai simți, înfricoșat,

și larve de simțuri înroșite peste resturi

și toate umbrele aglomerate în tine ca niște copaci în pădure

cu păsări de noapte și șoaptele stinse în piele

în timp ce-ncercau să străbată prin tine departe

pe vremea când nimic nu era.

alchimie secretă

o flacără licăre în aurul părului ei

(prefăcut din lucruri unsuroase, vâscoase – un aur alchimic,

ce presupune un suflu în sus,

un sens ascendent de lumină plăpândă) – și părul

ascunzându-i ființa –

așa cum ascunzi o comoară promisă – și reflectând înăuntru

trăirea și fapta ce după o vreme de împăcare și istovire

se întorc deodată spre noi

ca o minciună aruncată spre lume cu piele uscată – dar noi,

crescuți în tulpini înverzite, ne păzim și nu ne atinge

(e un șuvoi fără putere), treziți

printre flori japoneze deschise în ceai cu frunze plăpânde

ca în desenele naive în care fluturele se așază

pe-o frântură de viață,

pe o creangă de cireș gata înflorit și drept în lumină.