Cucerit de scriitura elegantă a prozatorului Constantin Mateescu, m-am pomenit, nu o dată, întrebându-mă cum se face că, din 1966 până astăzi, numeroasele lui cărți nu au trezit, printre criticii care contează, interesul meritat, adică acela care oferă notorietate și inițiază un destin literar.
Am găsit o explicație în felul discret în care își trăiește viața, o discreție desprinsă din mentalitatea „lumii bune” de altădată pe care o adoptase ca virtute.
Constantin Mateescu nu a ieșit în față nici prin stridența inovațiilor narative, nici prin ingeniozitatea distribuirii șopârlelor care, multă vreme la noi, au ținut loc de curaj politic, înălțând cariere. Nu s-a putut ajuta nici de o biografie spectaculoasă spre a furniza picanterii amatorilor de picanterii care alcătuiesc grosul cititorilor noștri.
Formația culturală solidă, studiile temeinice l-ar fi îndreptățit să urce rapid în ierarhia socială și să se bucure de o vizibilitate meritată. Nu a fost, cu toate astea, altceva decât referent științific, redactor și profesor, dar nu e exclus ca prozatorul să-și fi asumat, cu bună știință, anonimatul pentru a se feri de atingerea insalubră a politicului și pentru a profita de libertatea, nu deplină, dar mai puțin bruiată a orelor de după program.
Inutil să adaug că unei existențe discrete i s-a asociat, de la sine, o anume aristocratică inactualitate a scrisului. Constantin Mateescu e un evocator de lumi și un creator de personaje creionate pe fundalul mediului lor social. Se situează, adică, în cea mai bună tradiție a prozei noastre clasice și nu i-a trecut, cred, prin minte ca vreodată să îmbrace o haină nouă. Este una din sursele farmecului retro al prozei lui și pricina locului înalt pe care l-ar putea ocupa într-o istorie onestă a literaturii române, o literatură mai grăbită să se înnoiască decât să-și facă temele. Aflat la hotarul memorialisticii și exploatând filonul amintirilor, schițele, povestirile, nuvelele și romanele sale scrise în comunism au dat cale visului nostru paseist, înlesnindu-ne evadarea spre paradisul interbelic, spre o lume vetustă, dar normală, locuită de oameni interesanți și pe care autorul nu o discreditează (cum îi cerea partidul), ci o evocă, nostalgic, învăluind-o în lirism și tandrețe.
Lui Constantin Mateescu nu-i plac adulții și se arată interesat doar de cei care au, oricum, o biografie. Vii sunt mai ales bătrânii: bătrânii aceia grațioși în cumsecădenia lor, în scleroza lor acceptabilă, cu viața lor săracă în mari întâmplări luminoase, cu viața lor petrecută între două diazepame și în tovărășia vreunei pisicuțe, printre mobile ciuruite de carii și vrafuri de discuri de dinainte de război; bătrânii noștri însingurați sau uitați, cu bucuriile lor mărunte, nevinovate, cu gesturile lor timide, duioase, ascunzându-și decent umilințele, trăindu-și în tăcere decepțiile, cu gândurile rătăcite în universul unui trecut incert și fabulos, printre albume cu fotografii prăfuite, note de pian, amintiri de la pension, fotolii Régence cu pânza jerpelită, volume cu versuri simboliste; bătrânii, ei, care mai cunosc regulile ospeției, alfabetul micilor atenții și al nimicurilor înveselitoare, care respectă timpul sacru al aniversărilor și ritualul prieteniei, care au dorința comunicării și își permit, își mai permit, în pofida a tot și toate, să existe ca entitate umană și să ne dea astfel o lecție de demnitate. De gentilețea lor se simte atașat prozatorul, tandrețea lui se îndreaptă, toată, spre lumea din care vin ei. Și, nu întâmplător, chiar în marile orașe în care locuiesc, pașii eroilor caută instinctiv tot străduțele înguste, umbrite de cupolele verzi ale castanilor, casele cochete cu verandă și grădinițele parfumate în care locatarii dormitează, în adierea unui aer blând, în jilțuri de răchită, zâmbind nostalgic vreunui vis de tinerețe și ascultând, pentru a câta oară, aria lui Cavaradossi de pe un disc uzat. Caută, adică, vestigii ale orașului de dinainte de război, de care autorului îi este peste puteri să se despartă și, dacă nu greșim, nu atât pentru frumusețea sau armonia lui, cât pentru moștenirea lui umană.
Mă simt dator să omagiez efortul emoționant al prozatorului Constantin Mateescu, acum nonagenar, de a oferi o șansă de supraviețuire – măcar sub clopotul de sticlă al ficțiunii – acestei umanități pierdute.