Biografia și opera poetului, prozatorului, eseistului, filosofului, traducătorului și memorialistului Constantin Amăriuței (n. 20 octombrie 1923, Focșani – m. 6 iunie 2007, Paris) nu sunt cercetate, cu rigoare, de tinerii istorici literari, din diverse rațiuni.
În bibliotecile publice din România nu există nici una din cărțile sale publicate la Paris, desigur, în limba lui Voltaire.
Notele și informațiile privitoare la itinerarul său fizic și creator au fost elaborate de doi excelenți istorici și critici literari, Florin Manolescu și Nicolae Florescu, care în contribuțiile1 lor au relevat tot ce se știa despre acest cărturar.
Un merit esențial îi revine lui Nicolae Florescu, care a stabilit un incitant dialog epistolar și care a publicat, în traducere, o sumă semnificativă de eseuri, cronici, recenzii, poezii și alte creații ale lui Constantin Amăriuței în revista „Jurnalul literar“, pe care a condus-o.
Așa cum rezultă și din epistolele, necunoscute, ce se publică acum în România literară, Constantin Amăriuței, încă de la debut, a fost apreciat și recomandat presei franceze și nu numai, de Albert Camus, Martin Heidegger, Mircea Eliade, Emil Cioran, Marcel Arland, Gabriel Marcel, J. Wahl, Gaston Bachelard și alții.
Este prezent în presa franceză, dar și în cea a exilului literar românesc din Europa și America, cu articole, eseuri, studii filosofice, intervenții polemice și interviuri.
Restituirea și reintegrarea unei părți durabile a operei2 eseistului și filosofului Constantin Amăriuței, în spațiul cultural românesc, se datorează lui Nicolae Florescu, doamnei Ileana Corbea Florescu și câtorva din gruparea revistei „Jurnalul literar“, una dintre cele mai interesante și însemnate publicații literare din ultimele decenii.
*
16 iunie 1997
Stimate domnule Florescu,
Vă trimit fotocopiile romanului Le Paresseux, publicat în 1955 (scris între 1950 și 1954). A fost o încercare de a stăpâni limba franceză literară, deoarece stilul
nu-mi este firesc (eu sunt prolix).
Este stilul din l’Etranger a lui Camus (de aceea i-a plăcut lui Camus care voia să mi-l publice).
L-am recitit (după 40 de ani): e un roman „simplist“, căci România a trăit comunismul mult mai tragic decât și-l închipuie eroul (și autorul, în 1950), dar și „interesant“ (căci am vrut să arăt că nimic bun nu se poate reuși în lume fără o prezență activă a transcendenței (aici: Dumnezeu).
Este și nu este actual (à vous décider!). Crohmălniceanu a publicat într-un număr din „Contemporanul“ (probabil în mai–iunie 1955), când am avut premiul Rivarol, pretinzând că mi-a fost plătit de americani! (Nu mai am articolul).
Profit de această scrisoare pentru a vă trimite alte articole de-ale mele: literare, critice sau satirice privind România din anii 1959-1975 (când mă ocupam de „Nation Roumaine“).
Unele sunt, desigur, mai puțin importante sau chiar slab scrise (heure une fois: à vous du décider). Pot, poate (?), fi publicate în „J[urnalul] l[iterar]“ (sau, cu altele, într-o carte?).
În orice caz, vă mulțumesc pentru interesul pe care îl aveți față de activitatea mea trecută, în general circumstanțială.
Astăzi mi se pare „lirică“, nu pentru că este vorba de-o rezistență… în exil (fără risc fizic sau moral), ci pentru că am avut curajul să renunț la o activitate intelectuală mai profundă (filosofică), așa cum încerc, în acest moment să recuperez. (Si Dieu me prête vie, spunea De Gaulle).
Toate sentimentele mele, sincere și respectuoase, doamnei Florescu, precum și d[omniei] voastre.
Cu mulțumiri „Jurnalului literar“,
C. Amăriuței
N.B. E și un articol al lui Cioran la moartea lui Mircea Eliade.
Dacă mai doriți și La Fiancée du silence, voi încerca s-o fotocopiez la vară. Începând de la toamna [19]97, vă voi trimite articole inedite din România arhaică și estetica stărilor de dor și de urât.
C.A.
*
[Paris], luni, 1 decembrie 1997
Stimate domnule Florescu,
Vă trimit azi (cu ocazia comemorării unirii României Mari din 1918), următoarele articole și publicații: 1). Eseul-plan al României arhaice, 2) Cronologia – Curriculum vitae cultural: 1923–1997, 3) Copia înregistrării radiofonice, București, a amintirilor despre Mircea Florian, 4) Arena (unde au fost republicate producții ale românilor din exil, printre care și un articol de-al meu apărut în Nation Roumanie), 5) Copia unui articol polemic contra regimului comunist. Mai este oare actual?, 6) Câteva fotografii, în general, m-am ferit
să-mi „trag portretul“ cum se zice la noi, la mahala sau la iarmaroc.
Telefonul nepoatei mele de la Turda (Cristina Ababei) este: 64/32 39 75. Cristina a „moștenit“ fotografiile familiei mele, ea fiind fiica sorei mele mai mici (decedată).
Iar telefonul sorei mele mai mari, Niculina, soția lui Virgil Papadima, fratele lui Ovidiu, și tatăl lui Eugen Papadima (cabinet de psihologie la București) este: 68/ 22 04 35 (Tohan-Blocuri – Brașov). Poate (sigur) că ele, surorile, au ceva fotografii familiale.
À propos de cronologie. Puteți să suprimați unele informații prea personale, fără interes pentru cititorii „Jurnalului literar“.
Pe de altă parte, pentru a nu îngreuna cronologia, am uitat să vorbesc de aparițiile mele la televiziunea franceză, emisiuni culturale, în general, vreo zece interviuri, ultimul datând din ianuarie 1997 (postul francezo-german: Arte).
Transmiteți d[oam]nei Florescu, odată cu respectuoasele mele sărutări de mâini, așa se spune? În Franța nu se mai practică acest respect, asigurările pentru emisiunile franceze:
1) Gabriel Marcel și cei din cenaclul filosofic al lui pe care l-am frecventat, cu Cioran, timp de trei ani.
2) Albert Camus, întâlnire aproape zilnică fiind vecini de casă, rue Madame Paris VI.
3) Martin Heidegger, o zi la Freiburg – Germania. Discuții și… cireșe.
4. Alții: J. Wahl, Gaston Bachelard,
M. Merleau-Ponty.
Regret acum refuzul meu (prea sectar, poate!) de-a-l întâlni pe Sartre (pro-comunist în anii 1950–1960), deși îl ascultasem cu ocazia unei conferințe intime despre Kafka (autorul meu preferat, cu Dostoievski și… Shakespeare). Și chiar cu Cioran și Eugen Ionescu, amintiri
dintr-un mic cerc literar, unde ne întâlneam (la Sorana Gurian): Adamov (autor de piese), Marthe Robert (traducătoarea Jurnalului lui Kafka) și alții…
Sper că toate lucrurile (articolele) trimise corespund nivelului revistei.
Cu prietenie și pe curând,
C. Amăriuței
*
[Brunoy], 27 ianuarie [20]04
Stimate d[omnu]le Florescu,
Iată încă șase pagini (38-44) care completează pachetul precedent (8 pagini: 30-37) trimis la 20 ianuarie [20]04. L-ați primit?
Eu am primit ieri pachetul d[umnea]voastră și vă mulțumesc. N-am citit nimic, dar am răsfoit „J[urnalul] l[iterar]“ și „C[aiete] de dor“.
Cartea d[umnea]v[oastră], după cele precedente, are meritul de a salva 40 de ani de exil a „pribegilor“. Încă o dată mă întreb dacă scriitorii respectivi merită atâta trudă și atât „zel“, când eu sunt convins, împreună cu G. Călinescu, că adevărata creație are loc (cu o „naștere“) în sânul țării (Mama noastră) și nu în Cafenelele din Paris.
În afară de cei deja realizați în țară (Cioran, Eliade, Stamatu), aș fi fericit dacă îmi citați un creator de „metafizică și poezie“ (chiar dacă se servește de „Dor“.
Restul de 10-12 poezii din Discurs veți avea pe la 2-4 februarie.
Pe curând,
C. Amăriuței
[Domnului Nicolae Florescu, Strada Const. Sandu-Aldea, nr. 35, sector I, București, Roumanie; Expeditor – Constantin Amăriuței, Brunoy 91 800, 5 bis Av. P. Prest – Franța].
*
Brunoy, 17 oct[ombrie] 2004
Stimate domnule Florescu,
Zilele trecute am consultat colecția „Caietelor de Dor“ (3 volume) în vederea pregătirii volumului de poezii, publicate în revistă, pe care Editura „J[urnalului] l[iterar]“ vrea să-l tipărească.
Cu această ocazie, mi-am reamintit de anul 1951 când, exilat la Paris, „inventam“ titlul, atât de sugestiv, al „Caietelor de Dor“ (de țară etc.).
De aceea nu regret autorizația pe care
v-am dat-o, în mod exclusiv, încă din 1999, să retipăriți revista pentru ca ea să fie cunoscută, poate chiar apreciată, în România liberă de azi… este o satisfacție de după o jumătate de secol,
de-a vedea că exilul meu n-a fost inutil.
Singura dorință – poate chiar obligație – era ca retipărirea „Caietelor de Dor“ să fie făcută în editura „Jurnalului literar“, unde, din 1997, publicam eseuri filosofice și cărți de estetică „eminesciene“.
În sfârșit, vă rog să-mi semnalați dacă vreo altă editură sau instituție de cultură din România pretinde la dreptul de-a dispune de „Caietele de Dor“.
Cum nu am dat autorizația decât d[umnea]voastră, această editură riscă să dea socoteală în fața tribunalului de acest furt al proprietății literare personale. Drept recunoscut de toate țările civilizate din Europa. Îmi rezerv dreptul de-a cere despăgubiri morale și materiale.
Pe curând,
Constantin Amăriuței
____________
* Originalele acestor epistole inedite se află în biblioteca doamnei Ileana Corbea Florescu din București.
1 Florin Manolescu, Constantin Amăriuței – [Fișă de istorie literară] în Enciclopedia exilului literar românesc. Scriitori, reviste, instituții, organizații. 1945–1989. Ediția a 2-a. București, Editura Compania, 2010, p. 39-40 și Nicolae Florescu, Constantin Amăriuței – [Fișă de istorie literară] în Dicționarul general al literaturii române. Ediția a 2-a revizuită, adăugită și adusă la zi. A–B. București. Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, pp. 211–212 + un desen de Eugen Drăguțescu.
2 Constantin Amăriuței, Eminescu sau Lumea ca substanță poetică. București, Editura „Jurnalul literar“, 2000, 209 pagini.
